Ei cu cine ar fi votat ?

 

Afară e o vreme întunecată, confuză precum vremurile. E turul al doilea al alegerilor electorale iar orașul, adulmecând șiret discursurile demagogice, se sperie în fața uitării înșirate fuior, își trosnește crengile copacilor și mijește zidurile ochi spre sufletele noastre. Ar vorbi despre trecutul recent, dar cum s-o facă? Căci parte din străzile și casele de odinioară au dispărut, destinele încercate ale fostei elite intelectuale de după al doilea război mondial sunt amintite doar pe alocuri, fie de statuile mai mult sau mai puțin inspirate, fie de plăcuțele comemorative. Alegerile capătă pe alocuri un gust de “răsfăț” civic revărsat din apariția “elegantă” a oamenilor politici zâmbind în fotografiile care surprind exact momentul introducerii buletinului de vot in urne. Urnele înghit buletinele de vot. Le mestecă absurd…

La începutul secolului trecut au existat urne cu fund dublu.Între timp, adevărul nu are nevoie sa fie împins sub fundul dublu de carton.E schingiuit și scuipat de-a dreptul în emisiuni, în articole și în dialoguri obtuze. E o zi în care unii se îmbracă inutil elegant. În realitate, trăim parabola din celebrul basm “Hainele cele noi ale împăratului”în care mulțimea pare a nu vedea goliciunea împăratului .

Atunci când tocmai arunci în gura hulpavă a urnei buletinul de vot și te temi ca nu cumva gândul tău bun ar putea fi mușcat de plesnetul obraznic al altei ștampile, îți stă în putere să te gândești la adevărații oameni care au aparținut României și au suferit pentru ideile și valorile în care au crezut. Din loc în loc orașul “e ștampilat” de semnele murdare ale nedreptăților și ele nu pot fi vârâte într-o urnă a amintirilor, ci stau în picioare, uneori strigând fără glas spre trecători.

Bulevardul Ion Mihalache poartă numele fostului lider țărănist, arestat pe aeroportul Tămădau pe 14 iulie 1947 și condamnat pe viață în urma procesului care a durat doar între 29 octombrie și 4 noiembrie.Văzând plăcuța cu numele lui, mă doare timpul justiției, care își modifică dimensiunile sub presiunea istoriei. În ‘47 un proces dura o lună, în 2014  desfășurarea unui “proces politic” se finalizează în cel mai fericit caz cu șansa de a purta în direct o eșarfă “ Burberry” și a primi rezidență numai bună pentru a scrie memorii, opinii și chiar analiză politică!

De pe Bulevardul Ion Mihalache, pe Calea Victoriei, ajungi la fostul Palat Regal.În dreptul Bisericii Krețulescu, de-o parte și de alta a Căii Victoria, sunt statuile a doi oameni politici marcanți: Corneliu Coposu și Iuliu Maniu. Primul dintre aceștia, fost secretar general al PNȚ a fost condamnat la 17 ani de temniță grea sub acuzație de uneltire împotriva intereselor statului și trădare. Lucrarea dedicată memoriei lui sugerează o axă ce simulează semnul crucii, bustul de piatră cu umeri mari, robuști sprijinindu-se pe stâlpul de susținere vertical, înfipt bine în pământ, ca un pumnal în mintea tulbure a torționarilor.Vis- a- vis, statuia de bronz a lui Iuliu Maniu surprinde contrastul dureros între rezistența și puterea psihică pe de o parte și chinuitoarea neputință fizică datorată încercărilor umilitoare la care a fost supus în anii de încarcerare, încheiați la 5 februarie 1953, când moare în închisoarea Sighet.

De aici, mergi pe strada Maria Rosetti până la intersecția cu str. Dionisie Lupu, unde o plăcuță comemorativă amintește de Alice Voinescu, prima românca doctor în filosofie la Sorbona, arestată în anul 1951și apoi primind domiciliu obligatoriu forțat la Costești.
Aristocrația alungată din orașul numit în perioada interbelică” Micul Paris” a luat cu ea parfumul culturii așezate temeinic, a dragostei pentru literatură, a balurilor, lăsând loc mitingurilor, înlocuind pălăriile elegante cu basmale și șepci.

În apropiere, pe Bulevardul Dacia, se află Institutul Francez, unde o altă femeie, comunista Ana Pauker, a dispus în jurul anului 1950 închiderea bibliotecii franceze și arestarea unui număr de 300 de studenți care aveau abonament.Ignoranța, incultura, ura mărșăluiau deșănțat printre oameni, lipsindu-i de valorile fundamentale, credință, onoare, cinste, demnitate.

În timp ce Bucureștiul a fost prădat, ca de altfel întreaga țară, de bogăția lui spirituală, exilul a salvat alte destine, dând șansa unor realități paralele românești, de rezistență culturală, de dezvoltare extraordinară sa fie primite  în cultura universală cu brațele deschise, așa cum s-a întâmplat cu operele lui Brâncuși, Enescu, Eliade. Întâmplarea a ales pe unii, în vreme ce pe alții i-a abandonat dincolo de sârma ghimpată a granițelor.
Când Mircea Eliade a ajuns la Lisabona în timpul celui de-al doilea război mondial și a primit scrisori despre înscenările puse la cale împotriva  scriitorului Mihail Sebastian, a știut că întoarcerea  în țară ar fi echivalat cu o sinucidere.

La capătul bulevardului Dacia spre Calea Moșilor, poti vedea una dintre clădirile în care a scris pentru o vreme Mircea Eliade pentru ca apoi, să poți descoperi în cartierul Mântuleasa, locul unde a fost școala la care a învățat.La două străzi distanță, o altă plăcuță îți amintește de scriitorul Vasile Voiculescu, arestat la 4 august 1958, împreună cu alți 15 intelectuali ce făceau parte din grupul “ Rugul Aprins” și condamnat peste doar o lună la 5 ani de temniță grea sub acuzația de a fi scris  poezii ” cu “caracter mistic, dușmănos.” Grupul se întâlnea în mod regulat la Mânăstirea Antim și dezbătea teme religioase.

Întinde mâna spre rafturile bibliotecii și deschide o carte de poezii scrise de Arghezi. Arestat și el și încarcerat la Văcărești…        

Sau un volum de poezii scrise de Lucian Blaga…. Mort în 1961, după ce i se retrăsese dreptul de a fi publicat.
Sau un volum scris de Dinu Pillat..Arestat, la 11 decembrie 1958, făcând parte din lotul care cuprindea pe filosoful Constantin Noica, acuzat de “uneltire contra orânduirii sociale”, Nicolae Steinhardt, Al.I.Teodoreanu….Printre capete de acuzare se număra și “ difuzarea unor cărți aduse din Franța”.

Astăzi, în Franța sunt cozi kilometrice la vot. La Londra, unde a fost atașat cultural Mircea Eliade în timpul celui de-al doilea razboi, la fel. Poate e o întoarcere târzie, poate un soi de dreptate socială, de nevoie culturală de afirmare a identității, de punere la încercare…

Dar negreșit e un timp care –și cere așezarea într-un făgaș de normalitate, altminteri cum să ne explicăm saltul în dimesiunea virtuală, unde minutarul nu mai ticăie funcție de cum curge ziua și noaptea, ci ticăie în tastatură, odată cu nepotolita curgere a mesajelor on line, pe rețelele de socializare.  E un timp necontrolat, gândit paradoxal pentru control.

Șansa evadării din materialitate o avem întorcându-ne în memoria trecutului recent, arzând ca un bulgăre de foc, pe care să-l atingem ușor, ca și cum am atinge sufletele supraviețuitoare sau pe acelea ale descendenților lor. E suficient. Se va rostogoli cu forță măturând totul în cale...  

Și mă întreb, ei cu cine ar fi votat?? Ei, oamenii care au făcut istorie, care au compus, au creeat, pe cine ar fi ales??

Desigur, nu s-ar fi împiedicat nici în apartenența la o confesiune religioasă, nici în alinierea falsă și penibilă la un “model familial” prestabilit. Căci în confruntarea cu valorile morale comune, nu există diferențe.

Ne-au demonstrat cu prisosință minunatul evreu botezat în închisoare Nicolae Steinhardt sau Monseniorul Vladimir Ghica, trecut de la ortodoxie la catolicism și beatificat de Vatican pentru apostolatul încheiat prin martiriul din închisoarea Jilava în 1954, unde moare ca urmare a tratamentului bestial administrat de torționarii comuniști ca urmare a acuzației de “înaltă trădare.”