Căutându-l pe Brâncuși….

 

  Toamna a dat de pământ cu castanele de culoarea ciocolatei, și-a fluturat cozile de frunze roșii și galbene, apoi s-a zgribulit preț de o zi a zăpadă timpurie, a răsuflare rece, copleșindu-ne parcă cu miros de lemn umed sau piatră cioplită. Pământul se lasă domol și cuminte, la rândul lui, stăpânit de bruma dimineții. Îmi pare că înăuntrul copacilor zvâcnește inima toamnei și sufletul încolțit al pietrelor se zvârcolește căutând forma.

  Materia se întoarce cuminte la simplitatea formei, parcă cu accente tradiționale autumnale, amintind de Brâncuși și de metafora “Cumințenia Pământului” care denumește celebra sculptură devenită vedeta actuală a caselor de licitații.

  Ea ar putea rămâne cuminte “Acasă”, dacă Guvernul României, care a luat la cunoștință despre intenția de vânzare a proprietarilor, ar achiziționa-o. Dar cum Statul Român a mai refuzat la moartea sa lui Brâncuși, în 1957, să primească moștenirea lăsată de el –atelierul său parizian–, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente, ar părea că în ciuda clasării “Cumințeniei Pământului” în categoria “Tezaur”, din păcate nici în prezent nu e loc pentru reprezentări artistice sugerând “moderație, prudență, înțelepciune” . 

  Ionel Jianu analiza alegerea numelui “Cumințenia Pământului” de către Brăncuși, pornind de la sugestia exorcizării Pământului, el însuși “pierzându-și câteodată cumpătul, stăpânirea, ieșindu-și din balamale ( fire).Celelelte trei elemente ale lumii nu au nevoie să fie calme. 

Nu vorbim despre cumințenia aerului sau cumințenia apei, cât despre foc, el este înțelepciunea însăși, după Heraclid, elementul după care totul renaște .”

  Cuminte în noiembrie, Pământul se lasă doar acoperit de mii de frunze cu viața scurtă, tremurând înghețat între bucăți de asfalt și privind cu jind către păsările care părăsesc în același timp orașul, lăsându-l mai sărăcit de  veselia ciripitului și mai dezgolit în piatră.

  Toamna dezvăluie forme simple. Obsesiv, motivul păsărilor amintește de ciclul Păsării Măiastre a lui Brâncuși, început în 1912 prin cioplirea în marmură a pietrei (la Philadelphia), prin utilizarea unui procedeu arhaic.

  La 10 ani de la moartea lui Brâncuși, deja interesul crescut față de opera și maniera sa de lucru la nivel european se dezvoltă invers proporțional cu reacția de respingere a fostelor autorități comuniste față de asimilarea valorilor artistice transmise. 

  Astfel, în 1968, electorii Universității din Cambridge l-au invitat pe Rudolf Wittkower ca profesor de arte frumoase în cadrul catedrei Slade pentru anul academic 1970-1971, invitație pe care el a acceptat-o cu foarte mare plăcere printre prelegerile sale despre istoria, teoria și practica artelor frumoase numărându-se și una dedicată lui Brâncuși, ale cărui tehnici le descria ca fiind dedicate întoarcerii la forma pură.   

  Referindu-se la tehnica cioplirii “Păsării măiastre”, criticul de artă afirma în cadrul unei prelegeri de la Cambridge:  

“A dat roata formei până a realizat o suprafață lustruită de o asemenea desăvârșire și perfecțiune, încât privitorul încearcă o dorință intensă de a savura această formă într-un circuit neîntrerupt- și nimic nu se va opune savurării acestei forme”.  

 Căci Brâncuși era un adept al cioplitului: " Cioplitul direct este adevăratul drum spre sculptură", a exclamat el. Treptat a început să fie considerat unul din marii stâlpi ai epocii eroice a sculpturii moderne. Într-una din scrierile sale, Henry Moore observa că " de la gotic încoace, sculptura europeană fusese năpădită de mușchi, de buruieni- tot soiul de excrescențe de suprafață care-i ascundeau complet forma ... misiunea specială a lui Brâncuși a fost aceea de a smulge tot desișul acesta și de a ne reda conștiința formei."

  Nu-i timp mai potrivit decât luna noiembrie pentru descoperirea formelor simple ale materiei, în care aceasta ia drumul dinspre lemn spre piatră, dinspre organic, descompus odata cu frunzele în straturi suprapuse spre anorganic. Păsările gonesc deja măiastru spre căldură, pietrele se ițesc colțuroase prin parcurile golite de verdeață și lemnul pulsează timpul ca o clepsidră uriașă luând forme de trunchiuri de copac.   

  Motivele primare, tradiționale ale lui Brâncuși sunt peste tot la noi, operele lui, mai puțin. Avem păsări, pietre și lemn, trei sculpturi  ale lui Brâncuși la Muzeul Național de Artă al României, albume de artă la Palatul Cesianu și un aproape vid general de sculptură, fie ea clasică sau modernă.

 În mare măsură, sculptura ornamental- ambientală din București datorează mult aportului adus de familia Storck, artiști de origine germană, care și-au pus amprenta asupra peisajului citadin prin operele lor clasice, printre care se numără Domnița Bălașa, Spătarul Mihai Cantacuzino, statuile alegorice de la Palatul de Justiție, etc.

  Marmura dezgolită, piatra șlefuită, rece și distantă împodobește doar pe alocuri spațiile publice, în vreme ce muzeele noastre sunt sărace în colecții, gonindu-ne  imaginar în călătorii artistice memorabile. Așa, de pildă, poți rătăci vizual prin colecția de sculpturi de la celebra Galerie Glyptothek din Munchen, printre busturile filosofilor clasici greci, purtând în minte un alt sens acordat înțelepciunii de către tânărul Carmides ( interlocutorul din dialogul omonim al lui Platon), dincolo de care regăsim, “pe cel de liniște sau pace interioară,sensuri ce nu le putem refuza Cumințeniei Pământului".  

Sau, alunecând ca o apă lină spre Dunărea de la marginea Brăilei, orașul în care, la câteva decenii distanță s-a născut un discipol al lui Brâncuși, Nică Petre, ale cărui sculpturi în lemn cioplit sunt născute ca dintr-o magică sămânță a inspirației din universul Brâncușian.