Seara oraşul e mai frumos, întunericul ascunde încercările arhitecturale nereuşite, tristeţea oamenilor, alăturarea nefericită între noile clădiri şi amintirile vremurilor de odinioară, tencuiala căzută, culorile şterse de vânt şi ploi.
Seara dezvăluie amintirea “Micului Paris”, culorile brune, calde, mirosul de lemn al uşilor masive, aroma de ciocolată care se presimte din Cofetăria “Capşa”. Acolo s-a servit prima dată celebra prăjitura “Joffre” creată în cinstea generalului Joffre, comandantul forţelor armate de campanie franceze în timpul primului război mondial, al cărui apropiat nu mai puţin celebru, Generalul Berthelot, sosea în Bucureşti ca şi conducător al Misiunii Franceze.
Rafinamentul francez a rămas captiv în oraşul nostru, până atunci întors cu faţa spre Orient, iar de la jumătatea secolului trecut, cu brutalitate ascuns printre clădirile comuniste .
Seara, cele mai frumoase clădiri construite de arhitecţii francezi în Bucureşti se lasă îmbrăţişate de lumini blânde, parcă îşi răsfaţă zidurile întinzându-se din toate încheieturile, din care se preling umbrele vieţii aristocrate de odinioară.
Cu o foame de-a dreptul pantagruelică, societatea românească a împrumutat modelele franceze, fără să se sfiască a se considera o sora mai mică a Franţei, neuitând sprijinul lui Napoleon al III-lea pentru Unirea Principatelor Române şi prietenia mărturisită faţă de Alexandru Ioan Cuza. Astfel, s-a deschis calea unor decenii aflate sub semnul influenţelor culturale franceze.
Literatura, arhitectura, moda vremii au tresăltat într-un entuziasm care, pe alocuri, a depăşit graniţa moderaţiei.
Aşa, de pildă, în casa memorială “Storck” descoperim macheta Mânăstirii Curtea de Argeş, considerată o capodoperă arhitecturală şi devenită, nu întâmplător, necropola familei regale a României.
Lucrarea redă întocmai imaginea mânăstirii înainte de restaurarea realizată de echipa condusă de arhitectul francez Andre Lecomte, care prin intervenţia asupra medalioanelor originale, considerate de inspiraţie otomană, orientală, a diminuat valoarea istorică a monumentului.
De altfel, comparaţia se poate face cu mare uşurinţă şi în acelaşi timp regret, vizitând expoziţia temporară “Mărturii. Frescele Mănăstirii Argeşului” de la Muzeul Naţional de Artă a României, unde imaginile de epocă şi fragmentele propuse vizitatorilor conduc la reconstituirea vizuală a detaliilor pierdute.
Au fost ani de încercări, de puternică emulaţie, în care şi-au făcut loc, dincolo de greşelile inevitabile, minunate edificii câştigate definitiv pentru viaţa culturală românească.
Aşa s-a ridicat între anii 1886 şi 1889, Atheneul Român, la iniţiativa societății omonime, care a lansat campania de donații cu sloganul: „Daţi 1 leu pentru Ateneu!”. Inspirată de arhitectura pariziană, clădirea construită după planurile lui Albert Galleron şi inaugurată chiar într-o zi de 14 februarie, reprezintă un punct important pe harta oraşului.
Acelaşi Albert Galleron a realizat şi somptuosul imobil al Băncii Naționale a României, pe vremuri sediu al unei bănci private. Generozitatea cu care era răsplătită munca arhitecţilor francezi denota intenţia comanditarilor de a deveni beneficiarii unor lucrări impresionante. Însă, pe cât de fastuoase se ridicau clădirile, pe atât de devoratoare se arătau notele de plată, care uneori înghiţeau de-a dreptul toate resursele, cum a fost cazul băncii menţionate, care şi-a declarat falimentul în ziua primirii notei de plată pentru imobil.
Ca-ntr-o înfruntare a mândriei şi talentului, Calea Victoriei stă sub amprenta a doi celebri arhitecţi francezi, Albert Galleron şi Paul Gottereau. Lângă Atheneul Român, se află Fundaţiunea Regală, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare, realizată de Paul Gottereau. Iar peste drum de Banca Naţională a României, într-un dialog imaginar, răspunsul vine de data aceasta prin splendida alură de catedrală, subliniată de cupola centrală, transparentă a CEC-ului, purtând marca inconfundabilă a aceluiaşi Paul Gottereau.
În pofida unei rivalităţi posibile sau a unei întâmplătoare alăturări, Bucureştiul a rămas cu minunile arhitecturale cărora li se datorează asemănarea cu eleganţa pariziană.
Fasciculele de lumină se opresc pe înserat pe ghirlandele de marmură, pe clanţele masive sau pe chipurile îngerilor de piatră, înnobilând oraşul.
Numai Palatul de Justiţie, ale cărui planuri generale au fost proiectate de Albert Ballu, e cufundat în întuneric. Statuile faţadei sunt pierdute în beznă şi amintesc ironic de “Sala paşilor pierduţi”, din incinta Palatului, ca o metaforă a pierzaniei printre hăţişurile legislative.
Dar însuşi sistemul de drept românesc este de influenţă franceză, Codul Civil fiind redactat după Codul lui Napoleon, iar celebrele pledoarii ale secolului trecut de bună seamă erau măsura talentului oratoric ale tinerilor şcoliti la Paris.
De altfel, într-un articol publicat la 1 ianuarie 1916 în “Vieaţa nouă”, intitulat “De ce sunt francofil?”, N.Şerban, dr. în litere, descrie impactul atmosferei academice pariziene asupra studenţilor români:
“ Şi am venit în atingere directă cu studenţii francezi la Sorbona. I-am văzut serioşi, muncitori, trăind cu puţine mijloace şi chinuindu-şi fiinţa pentru cele mai înălţătoare idealuri ştiinţifice, culturale, artistice, sociale. Am trăit prin “clan”-urile literare, unde domneşte cea mai deplină libertate de inspiraţie, unde nimeni nu te întreabă de unde vii ori cine eşti, ci numai ce aduci nou cu tine.(…) Da, m-am identificat, pe cât am putut, cu cultura franceză, sunt un francofil, fără să uit, pentru aceasta, că sunt Român“.
Nu e de mirare că în timpul primului război mondial, Ducele de Saint Aulaire a descoperit spiritul Franţei, dincolo de graniţele geografice, întâlnind ”micul popor latin aruncat de destin între Carpaţi şi Dunăre”.
Memoria oraşului pulsează în partea nordică, la Arcul de Triumf, realizat de Petre Antonescu după modelul francez, pluteşte uşor pe strada General Berthelot, ca o recunoştinţă faţă de implicarea acestuia pe frontul de Est, zăboveste preţ de o clipă la Academia Română, care în 1932 şi-a deschis larg braţele pentru a-l primi ca membru de onoare pe general, pentru ca apoi să redescopere uimită alte bijuterii arhitecturale: Facultatea de Medicină şi sediul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor de pe Bulevardul Carol, ambele opere arhitecturale ale lui Blanc Louis Pierre, coleg la Paris cu I. Mincu.
Impresionante prin detaliile, simetria planurilor şi amplasarea lor într-un cadru generos şi cu deschidere amplă, ambele edificii au supravieţuit valurilor de demolări din anii comunismului, primul purtând semnele Renaşterii Franceze, cel de-al doilea caracterizat de un stil eclectic.
Din loc în loc, fostele Palate ale Bucureştiului, ascund încă poveşti de dragoste sau intrigi, uşor stânjenite de modernismul secolului XXI, tânjesc după admiraţia oricărui trecător, prea grăbit să ia aminte la farmecul apus al oraşului. Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, cu cei doi lei străjuind intrarea, asemenea leilor din Grădinile Tuilleries, Palatul Creţulescu, prima lucrare în stil eclectic al aceluiaşi arhitect al Arcului de Triumf, sunt numai două dintre fascinatele mărturii ale influenţelor franceze .
Peste străzi e un aer geros, ceţos, de februarie care înneacă parfumul literaturii ce stă să inunde, odată cu primăvara, viaţa oraşului.
Doar în depărtare, în grădina casei lui George Bacovia, alunecă versurile lui Baudelaire, fâşâind a simbolism francez, opintindu-se la “B”: Bucureşti, Bacovia, Baudelaire…
Mohorâtul Februarie alungă dureros amintirea “Micului Paris”, ne împinge fără milă spre versuri triste şi rânjeşte pe strada Franceză cu zeci de ochi - ferestre ale Hanului lui Manuc, parcă nedorind să uităm cât de aproape de Orient suntem, cu toate influenţele franceze!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu