Odiseea Bucureştiului, printre coloane şi nimfe…

 

În alb şi albastru văd Bucureştiul, cu puţine zile înainte să-şi prindă -n piept şnurul Mărţişorului, vesel şi roşind zglobiu la venirea primăverii.
În faţa Bisericii Greceşti flutură uşor steagul de mătase, alb-albastru, cerul e albastru întunecat, în intersecţii tremură de frig bucheţele albe de ghiocei în mâna vânzătorilor ambulanţi, doar coloanele de marmură care împânzesc Bucureştiul amintesc de vechea Grecie şi influenţa elenă asupra culturii române.
Impunătoare, coloanele sprijină edificii masive sau, pe alocuri, îşi reazemă alene siluetele pe faţadele de pe care zâmbesc  chipuri de îngeri. Pe străzi, dinspre statui şi case rătăcite cu pereţi albaştri se aude un sunet prelung, asemenea celui al  sirenelor care promiteau lui Ulise ştiinţa, prinzându-l în plasa cântecelor.
Mitologia greacă ne învăluie în chip misterios şi ne ademeneşte cu alegoriile sale, prinzându-ne în ţesătura în care urzeala e înşelătoare şi bătătura e solidă. Pânza Penelopei acoperă oraşul care se lasă moale, robit de fire nevăzute deşirându-se cu fiecare clădire părăsită sau fiecare strada rănită.
Biserica Greacă se află lângă scuarul cunoscut sub numele Izvorul Rece iar piatra ei de temelie a fost pusă în 1899, când meşteri din Grecia au adus marmura ce urma să fie folosită la iconostas şi au demarat lucrările, împrejmuite mai târziu cu un gard lucrat la Athena.
În mijlocul scuarului statuia lui Mihai Eminescu priveşte uşor ironic către următoarea intersecţie, unde se află C.A.Rosetti, întemeietorul gazetei”Românul”, ţinta sarcasmului eminescian:

    “Vedem bunăoară pe-un C.A. Rosetti, un grec şi pe Carada, un alt grec , înfiinţând  o gazetă.

    Ce nume-i dau?

   “Românul”

    Ei cari n-au fost români de neamul lor. “

Poate aversiunea faţă de greci se moştenea de pe vremea când fanarioţii veniţi din Constantinopol se însoţeau deopotrivă de nepotism, cu  spolierea tuturor categoriilor sociale şi impunerea de noi şi noi taxe.

Pe cât de îmbăcsită şi nefastă era vederea politică a acestora, pe atât de mare preocuparea pentru înflorirea culturii. Încă înainte de domniile fanariote, căile de pătrundere a culturii greceşti la noi au fost afluxul călugărilor greci în ţările noastre  ca urmare a închinării mănăstirilor şi contactul direct al domnilor şi boierilor români cu lumea greacă din Fanar.

Astfel, aflăm mănăstirea Stavropoleus, o bijuterie arhitecturală, din spatele Muzeului Naţional de Istorie, întemeiată la anul 1724 de arhimandritul grec Ioanichie. Din ansamblul mănăstiresc fac parte biserica şi incinta care împrejmuieşte curtea interioară, construită la începutul secolului al XX-lea în stil neo-românesc, după planurile arhitectului Ion Mincu. Adăpostind o atmosferă unică, spirituală, mănăstirea e cuibărită lângă sediul fostei Bănci de Credit Român. Vis a vis, faţada lungă a Palatului Societăţii Dacia, construit între anii 1910-1913, se remarcă prin abundenţa detaliilor şi prin prezenţa coloanelor ionice, dorice şi corintice; uşor se prelinge după colţ, către strada Lipscani, dezvăluind o eleganţă desăvârşită.

Coloanele de marmură par a ţine pe umeri greutatea trecutului. Solide sau zvelte, dar deopotrivă de înalte, au rămas în peisajul oraşului ca un ajutor nepreţuit în rătăcirile şi chemările tulburi ale deceniilor trecute, menite să ne înfunde într-un peisaj hidos ”al marilor transformări”.

Ca şi Ulise fugind departe de Circe şi Calyspo, ne-am ascuns sufletele poate  după coloanele Cercului Militar Naţional, poate după cele ale Băncii Naţionale, pentru ca apoi, rătăcind, să ajungem în faţa Universităţii.

Acolo, pe locul unde se află statuia lui Mihai Viteazul, Şerban Cantacuzino a întemeiat în anul 1679 pentru prima dată Academia, în care limba de predare era limba greacă. Concret, şcoala funcţiona la mănăstirea Sava.

Printre profesorii vestiţi aduşi din lumea Orientului grec se număra şi Ion Comnenul, cu studii de teologie şi medicină în Italia şi Gherman de Nisa, director al Academiei Greceşti din Constantinopol. Astfel, cultura românească se va dezvolta pe linia elinismului, care va căpăta forţe noi mai târziu, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. 

În timpul lui Brâncoveanu, de altfel, s-a făcut şi trecerea la introducerea serviciului divin în limba grecească, limba română nefiind încă pregătită să ia locul celei slavone.

Reorganizată încă din al doilea an al domniei lui Brâncoveanu, şcoala grecească din Bucureşti a căpătat în principal un caracter filozofic, care se regăsea în discipline precum logica, retorica, psihologia şi metafizica, iar în al doilea rând, un caracter filologic şi istoric, cerându-se ca lecturi obligatorii “Tragediile” lui Sofocle, Euripide, discursurile lui Demostenes, Plutarh, Tucidide, “Fabulele” lui Esop. La acestea, se adăuga şi caracterul ştiinţific, fiindcă se preda: astronomia, fizica şi matematica lui Pitagora.

Minunata împrejurare de a ne găsi şi astăzi în fața Universităţii bucureştene pe acelaşi loc unde odinioară se puneau bazele şcolii academice greceşti, ne mai scutură puţin de resentimentele faţă de bieţii fanarioţi atât de asimilaţi proastelor obiceiuri  administrative.

Sufletul vechi al oraşului, îmbrăcat în zdrenţe ca un Ulise ascuns printre pretendenţi, a stat după coloanele dorice, privind în tăcere marile confruntări între discordie şi iubire, care, amintind de patima dintre Ares şi Afrodita, s-au năpustit pe rând pe străzi, dând prilej de manifestaţii paşnice sau violente în Piaţa Universităţii.

Căci spiritul grec a pătruns uneori cu toată strălucirea înţelepciunii în peisajul citadin, înveselit de bunul gust al petrecerilor date de familii de origine greacă cum ar fi celebra familie Şuţu, al cărei palat adăposteşte astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti.

Alteori a luat captive proastele obiceiuri ca superficialitatea şi nepotismul.

Aşa a rămas între coperţile “Momentelor şi schiţelor” lui Caragiale, micul Ftiriadi, care, însoţit de mama sa la examenul anual, reprezintă prototipul copilului unei familii de greci îmbogăţiţi peste noapte şi strecuraţi în funcţiile politice ale ţării, pe care îi critica şi Mihai Eminescu.

“Profesorul(demn): No, acuma tânărul Ftiriadi. Spune-ne, s-audă şi ilustra matronă, onorata ta mamă; nu-i aşa că pământul se-nvărke în jurul soarelui trei ani câte 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?

Micul Ftiriadi: Da, dom’le.

Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care foarte satisfacută se scoală de la locul ei, drege cravata băiatului, îl sărută şi se aşează iar la loc): No, nu-i aşa că presiunea se ghemonstră sufitiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maghheburg?

Micul Ftiriadi: Da, dom’le.

Profesorul (către clasa întreagă): No, boilor, vedeţi numai exemplu de aplicaţiune! 

Paradoxal este însă faptul că însuşi Ion Luca Caragiale este de origine greacă, fiind primul născut al lui Luca Ştefan Caragiale şi al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Mai actuale ca oricând, personajele universului literar al lui Caragiale, încremenite în grupul statuar din faţa Teatrului Naţional sau zgomotos reprezentate în viaţa politică românească, aduc de peste vremuri  dialoguri ironice și spumoase care eşuează într-un comic incendiar de situaţii.  

Trăind contradictoriu ca şi Ulise, am învăţat să supravieţuim într-un oraş din ce în ce mai devorat de patimile lui, de orgolii, de voluptatea afişării ultimelor colecţii de modă pe străzi cu asfaltul rupt în bucăţi, am împrumutat poate din perfidia şi ingeniozitatea lui.

Dar mai presus de toate, ar trebui să ne legăm de catargul vieţii, să refuzăm să ne abandonăm funestului farmec al cântecului Sirenelor care ne vrăjeşte zilnic ademenindu-ne în iureşul consumismului şi făcându-ne să uităm de viaţa adevărată, aşa cum răsare zilnic, simplă, grea într-un oraş capitală de la marginea Europei.

Şi în vreme ce privim albastrul cerului, atât cât se poate vedea spânzurat printre blocurile înalte, să ne cufundăm în poezia lui Konstantinos Kavafis, întemeietorul poeziei moderne; femeile vom înţelepţi pe dată cu ochii albaştri de safir şi împletituri de nimfe iar bărbaţii vor deveni destoinici ca Ulise.  

Dorul de miturile Greciei, de arheologia zăvorâtă printre lespezile Curţii Vechi, unde amforele ascund dulceaţa negoţului grecilor, de coloanele de marmură ne mistuie în nopţile de februarie, când Luna femeie plânge după fratele său geamăn, Apolo-Soare.