Matrioşka culturală

          

După Sărbătorile de iarnă, străzile pustii ale capitalei, clădirile jerpelite, căciulile ruseşti, aburul uşor de alcool, gerul şi urmele terfelite de zăpadă ne fac să uităm degrabă strălucirea serilor recente şi ne aruncă din nou într-o realitate dureroasă şi mistică, pe alocuri cu miros de mucegai comunist, pe alocuri cu arome de parfum aristocrat. 
Atmosfera este precum în romanul lui Bulgakov ”Maestrul şi Margareta”, al cărui epilog pare mai potrivit decât oricând Bucureştiului nostru zgâlţăit din rărunchi, în anul ce a trecut: 

“Vocabula “necuratul” se insinua, şoptită, pretutindeni - la cozile din faţa lăptăriilor, în tramvaie, în trenurile locale şi în cele de cursă lungă, în marile gări şi în halte, în vile şi pe plaje.

E de la sine înţeles că oamenii mai evoluaţi şi mai culţi nu participau în nici un fel la răspândirea acestor istorisiri despre Necuratul ce ar fi vizitat Capitala, ba chiar îşi râdeau de ele şi încercau să-I readucă la realitatea pe cei cele colportau. Dar un fapt rămâne, cum se spune, un fapt şi nu-i poţi întoarce spatele fără explicaţii: ceva ciudat se întâmplase totuşi în Capitală”.

Dar dincolo de frica de Răsărit, ni se dezvăluie şi căldura ortodoxiei împărtăşite, pasiunea fierbinte pentru poezie şi teatru, ascunzând precum celebra Matrioşka, noi şi noi feţe ale spiritului rus, străin de Lenin şi Stalin, venind din secole trecute, cu fâşâit şoptit de pagini de literatură rusă, cu sunete dulci ale concertelor lui Ceaikovski sau Rahmaninov, rostogolite în acordurile orchestrei Filarmonicii, cu zăngănitul carâmbilor ofiţerilor ruşi în saloanele noastre, îndată după războaiele ruso-turce.  

Iarna simţim amestecat, puţin ruseşte, puţin româneşte, bem ceai fierbinte, ameţim în gerurile năprasnice în care se tărâsc tramvaie vandalizate de graffiti şi beţivi rătăciţi, ne simţim pierduţi, ai nimănui, uitaţi de Europa, de noi înşine... 

Printre acoperişurile clădirilor, cum priveşti de la Piaţa “Sfântul Gheorghe” spre Universitate, dincolo de firele încălcite atârnate de stâlpi, se zăreşte cupola rotunjită a bisericii ruse, semănând cu un bulb de ceapă aurie, amintind de arhitectura bizantină moscovită.

Este cea mai frumoasă clădire emblematică pentru curentul “Art Nouveau” din Bucureşti, spectaculoasă prin simbolistica ei, de sorginte rusă, aducând alte valenţe decât cele binecunoscute ale comunismului revărsat asupra ţării după 1945.

 În imediata apropiere de Universitate, Biserica rusă este o capodoperă arhitecturală, aducând un plus de savoare în centrul oraşului, cu turlele sale rotunjite, având la baza brâie cu motive ruseşti florale. Construită cu sume exorbitante între 1905-1909, fără a se face economie, ea adăposteşte o catapeteasmă aurită realizată la Moscova  de pictorul Vasnetov, dupa modelul celei din catedrala Sf. Arhangheli a Kremlinului.

Arcadele rotunjite creează un spaţiu unic, diferit faţă de bisericile româneşti, arcuri boltite îndepărtează orice urmă de unghi, aşternând doar chipuri de sfinţi răstigniţi prin spuza de stele.

De afară, turlele de dimensiuni diferite, răsucite graţios, creează un decor moscovit, colorat, în care până şi burlanele sunt împodobite cu ghirlande de flori verzi, vrejuri şi frunze răsucite, şiroind în jos sau târându-se în sus, spre cer, precum într-un basm.

Bogăţia simbolurilor şi cromatica specific rusească au inspirat desigur şi pe baronul George Lowendal (1897, Sankt Petersburg -1964, Bucureşti), ale cărui origini ruso-daneze nu l-au împiedicat să simtă româneşte, afirmându-se ca pictor, grafician, remarcabil scenograf în Bucureştiul anilor ’20.

Minunatele sale schiţe de costume pentru diferite piese de teatru montate la Cernăuţi, unde acesta a fost scenograful Teatrului Naţional, pot fi admirate în eleganta vilă aflată la intrarea în Parcul Ioanid şi aleasă de către nepoata sa, dna Ariadna Avram, pentru a-i cinsti memoria şi a face cunoscut publicului pe valorosul său înaintaş.

 Iar râvna de care eleganta şi discreta doamnă dă dovadă, a transformat în scurt timp minunatul lăcaş într-un punct important cultural pe harta Bucureştiului.

De la apariţia timidă în circuitul “Nopţii muzeelor” din 2010, la deschiderea largă a porţilor ca şi gazdă a “Nopţii albe a literaturii” într-o seară de mai a anului trecut, Fundaţia Lowendal a readus în atenţia publicului fidel teatrului autohton personalitatea remarcabilă  a lui George Lowendal, devenind unul din punctele de referinţă în cadrul Festivalului Naţional de Teatru.

Costumele create de talentatul scenograf pentru Starikov şi Fiokla Ivanovna din “Căsătoria”, de Gogol, amintesc de gustul piroştilor cu varză şi de motivele populare ruseşti, reinterpretate în spirit avangardist, cu linii trasate curajos, din care răzbat deopotrivă modernismul şi ironia fină.

George Lowendal a realizat pentru stagiunea 1927-1928 prima scenă turnantă din ţară, iar câţiva ani mai târziu a participat cu schiţe şi machete la înfiinţarea Teatrului „Țăndărică”, primul teatru profesionist de păpuşi şi marionete din România, a cărui sală se află la numai 10 minute de mers pe jos de la casa Fundaţiei Lowendal.

Senzaţiile se suprapun ca şi păpuşile Matrioşka, ascunzând una în cealaltă când uimire, când bucurie, când culori revărsate, când euforie sau poate ordine militărească.

Căci dintr-o ostăşească chemare se pare că a fost trasată şi calea Bulevardului Kiseleff, denumit după numele generalului rus însărcinat cu punerea în aplicare a Regulamentului Organic, îndată după războiul ruso-turc din 1828-1829.

De la Pavel Dmitrievici Kiseliov (Pavel Kiseleff) a rămas oraşul nostru cu cel mai elegant bulevard, străjuit de copaci aliniaţi şi o şosea largă, odinioară câştigându-şi dreptul de substantiv propriu (La “Şosea”), de-a lungul căreia pot fi admirate cele mai frumoase imobile din oraş,  astăzi majoritatea fiind sedii de ambasadă.

       Iarna geroasă şuieră dinspre Est şi ne moleşeşte, împingându-ne poate către un ceai fierbinte, către o carte a lui Dostoievski, către concertul de la sfârşitul săptămânii de la Ateneul Român, care se va încheia vesel cu “Capriciu italian” de Piotr Ilici Ceaikovski.

     Până atunci, descopăr Bucureştiul cu aromă rusească şi tresar când văd pe str. Mântuleasa o plăcuţă rătăcită, pe care numele străzii e scris cu “î“ in loc de “â”, pentru că nu vreau să trec cu imaginaţia dincolo de 1945.

     Literele s-ar ghemui schiloade amintindu-şi de septembrie’ 53, când printr-o HCM privind noile norme ortografice ale limbii române, s-a decis readucerea limbii române mai aproape de substratul slav şi înlocuirea lui “â” cu “î”.

     Iarna pe aici se poartă căciuli ruseşti, se bea ceai, se citeşte mult şi uneori se înneacă amarul ca prin Est….