Buongiorno, Bucarest !

Semne ale trecerii italienilor prin Bucureşti răsar graţioase în calea noastră, făcându-ne să zâmbim toleranţi în faţa prejudecăţilor care întâmpină cu răceală valurile de emigranţi români revărsate în ultimii ani în peninsulă.

La începutul secolului trecut, când mulţimi impresionante luau cu asalt vapoarele pentru "a cuceri" America, Regele Carol I invita italienii în România, în virtutea asemănării limbii şi temperamentului celor două popoare.

Aşa se face că prima colonie de italieni este atestată pe strada omonimă, Strada Italiană, încă din anul 1889, când erau menţionaţi într-un recensământ 593 de italieni, cei mai mulţi mozaicari, meşteri pietrari, veniţi să lucreze în construcţii.

Nu întâmplător aceste meserii erau căutate în Bucureşti, căci meşterii italieni erau la loc de cinste încă de pe vremea lui Brâncoveanu, care a fost un comanditar important pentru ei. Pornind de pe strada Italiană, la dreapta, spre str. Icoanei, descoperim Casa Eliad, ridicată după planurile arhitectului Bucureştiului din anul 1898, italianul Giulio Magni.

Erau ani în care oraşul s-a ridicat întâi sfios, scuturându-se de simbolurile orientale, apoi mai cu mândrie, arcuindu-şi cariatidele sub greutatea acoperişurilor, dar sub semnul unei explozii de frumuseţe, de regăsire a filonului său latin care se revărsa în saloanele timpului.

O serie de personalităţi ale oraşului, fericit inspirate, au adus în preajma caselor şi grădinilor, elemente stilistice veneţiene, desprinse din decorul fascinant al artei italiene.

La capătul oraşului, lângă gara Băneasa, inginerul Dimitrie Minovici a comandat arhitectului italian Enzo Canella, între anii 1941-1942, o superbă vilă ce găzduieşte astăzi “Muzeul de Artă Apuseană Veche”, înconjurată de o  minunată grădină aducând cu parcurile florentine şi păstrând acelaşi aer fermecător în care natura îmbrăţişează arta.

Întorşi în aglomeraţia străzilor din centru, pe strada Vasile Alecsandri, Muzeul Memorial „Frederic şi Cecilia Cuţescu Storck“ este parcă străjuit de cei doi lei sculptaţi după modelul celor din Piaţa  San Marco.

Gonind după frumusete, într-un oraş uitat de oamenii săi şi de edili deopotrivă, în care parcă au amorţit orice reguli estetice, în care totul pare încremenit precum în “Pădurea adormită”, cu atât mai dulce este orice întălnire cu graţia sculpturilor italiene, cu proporţii şi linii cântărite îndelung şi cu măiestrie alese, care amintesc de legile perspectivei elaborate, de interpretare a realităţii prin măsura raţiunii, principiu fundamental al artei renascentiste.

Inspirată de tehnica frescei italiene a fost şi pictoriţa Cecilia Cuţescu-Storck, care după realizarea extraordinară a picturii murale ce împodobeşte tavanul atelierului său din “Muzeul Storck” cu o scenă reprezentând Raiul, a realizat şi pictura murală din aula Academiei de Studii Economice, intitulată “Istoria negoţului”, desăvârşindu-şi talentul prin pictarea plafonului Sălii Tronului de la Palatul Regal.

Deşi într-un oraş ce se revendică balcanic, cu sau fără voia noastră, ecoul latinităţii zvâcneşte parcă mut, freamătă moale, ca aripile unui porumbel, gata să zboare şi să poposească pe turnul "Bisericii Italiene", încremenind timpul înainte de demolări, de mutări, de distrugeri.

Ceasul, amplasat pe turn, este singurul din Bucureşti prevăzut simultan cu cifre arabe şi romane, iar întreg ansamblul architectural a fost realizat in anii 1915-1916 de către arhitecţii Mario Stoppa şi Giuseppe Tirabosch după modelul Bisericii Santa Maria delle Grazzie din Milano, construită în stil vechi lombard.

Interiorul bisericii adăposteşte, alături de o copie a celebrului giulgiu de la Torino şi două plăcuţe dedicate eroilor italieni căzuţi în ambele războaie mondiale, ceea ce atestă prezenţa considerabilă şi activă a italienilor în viaţa noastră socială. Eroi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, adoptaţi de o patrie care îi pomeneşte la fel de rar, pe cât de mult a fost iubită ea.

Ceea ce însă te copleşeşte este amintirea Monseniorului Vladimir Ghica, al cărui portret, însoţit de o scurtă biografie, aminteşte povestea rezistenţei prin credinţă, a întoarcerii din pelegrinările misionare prin Europa şi de peste Ocean, în infernul comunist, care a înghiţit vieţile martirilor şi sfinţilor închisorilor.

Italienii au adus prinos oraşului, înfrumuseţându-l şi lăsând semnele trecerii lor. Iar uneori, nedrept, oraşul i-a alungat în uitare. E timpul să se scuture şi să primenească zilele grele trăite de italieni.

În 10-17 septembrie 1951, în “Procesul Nunţiaturii”, episcopii şi preoţii catolici au fost acuzaţi de spionaj, trădare şi complot “în slujba Vaticanului” şi a “centrului de spionaj italian”.

Închisoarea Jilava a distrus destine în setea de ură şi prigoană a comuniştilor. Printre ele, şi cel al monseniorului Vladimir Ghica, mort în 16/17 mai 1954, în urma bătăilor şi tratamentelor la care a fost supus.

Desigur, regele Carol I nu şi-ar fi putut imagina că un om atât de valoros precum Monseniorul Ghica urma să devină peste ani victima “terorii roşii”. Căci braţele şi inima deschise în întâmpinarea italienilor de la începutul secolului trecut mărturiseau prietenia şi înţelegerea sobrului monarh prusac faţă de spiritul latin.

Drept dovadă a împărtăşitei prietenii a fost şi darul Primarului Romei către Bucureşti, prin oferirea statuii “lupoaica cu puii” în 1906, cu prilejul Marii Expoziţii Naţionale.

După o temporară şedere în Parcul Carol, urmată de un popas în P-ţa Dorobanţi, statuia şi-a redobândit locul iniţial, la intrarea pe strada Lipscani, în capătul pasajului recent refăcut şi denumit “Pasajul Latin.”

Reper în viaţa oraşului, lupoaica simbolizează momentele din istoria noastră comună, reaşezată în direcţie inversă în ultimii ani, când tot mai mulţi români au ales calea emigrării, nu întru cucerire, precum vechii romani porniţi spre Răsărit, ci într-o supravieţuire, precum italienii din preajma anului 1900.

Între timp, Bucureştiul păstrează semnele frumuseţii artei italiene, rătăcite sfios pe străzi, aşteptând  doar  îmbrăţişarea privirilor calde ale trecătorilor grăbiţi.
Buongiorno, Bucarest!