Când primul nostru monarh, Carol I de Hohenzollern, a ajuns în Bucureşti, a găsit un oraş cu străduţe înguste şi întortocheate, după modelul celor orientale, cu case cu geamlâcuri alăturate altora mai arătoase, cu Foişorul de Foc socotită drept cea mai înaltă clădire a vremii, cu târgurile Moşilor de vară sau de iarnă, cu precupeţe, cu bracagii, cu mofturile doamnelor şi domnişoarelor îmbrăcate după ultima modă de la Paris.
Uşor, uşor, disciplina şi rigoarea prusacă şi-au câştigat locul în arhitectura, în administraţia şi în viaţa culturală românească.
Eforturilor Regelui s-a alăturat entuziasmul Reginei, Elisabeta de Wied, cunoscută şi sub pseudonimul literar Carmen Sylva, care a deschis saloanele Palatului pentru a găzdui serate de poezie şi literatură şi concerte.
Amestecul de lentoare cu vorba uşor alunecoasă, isteţimea, desele şi grabnicele trădări au fost zguduite din temelie odată cu instaurarea Casei Regale de Hohenzollern.
Carol I a rămas în istorie ca având cea mai îndelungată domnie, asemenea lui Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei iar ţara adoptivă a primit cu braţele deschise vigoarea, rigurozitatea, spiritul organizatoric german, aproape necunoscute până atunci în Balcani.
Comunismul nu a reuşit decât să ascundă sub alte nume locurile minunate sau să lase operele de arta dinadins pradă uitării.
Parcul Carol devenise Parcul Libertăţii, bucăţi din decoraţiunile de pe frontonul Universităţii, prăbuşite la cutemurul din 1977, stau încă rezemate de perete în curtea Casei Memoriale "Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu-Storck" iar "Casa Cesianu", construită în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea, în stil electic de factură academică, care a găzduit Legaţia germană, deschisă la 1 martie 1880, se înfăşoară ca un cocon în pânză străvezie, anunţând restaurarea.
Dar de când statuia lui Carol şi-a găsit binemeritatul loc în faţa fostului Palat Regal, astăzi Muzeul Naţional de Artă al României, parcă impunătoarea amintire a regelui nostru e gata să însoţească orice dornic călător într-o descoperire a oraşului aflat la începutul secolului trecut sub auspiciile unor prezenţe regale puternice, pline de demnitate şi peste toate degajând autoritate.
Tot spre Palatul Regal priveşte parcă şi bustul lui Mihai Eminescu, din faţa Ateneului Român, poetul nostru naţional al cărui talent a cucerit-o pe însăşi regina Elisabeta, fie şi pentru afinitatea poetului pentru cultura germană.
Influenţele lui Goethe, Kant, Schopenhauer, Novalis, Heine, Lenau, cu precădere de natură romantică s-au născut din perioada studiilor făcute de Eminescu întâi la Viena, apoi la Berlin.
Şi drept mărturie a asumării misiunii de a contribui la formarea elitei intelectuale, la 14 martie 1895, Carol I a inaugurat “Fundaţia Universitară Carol I“, în faţa căreia se află statuia ecvestră a fondatorului său.
Ceea ce însă cucereşte întru totul este aplecarea regilor noştri spre miturile naţionale, spre legendele şi poveştile româneşti, dovedindu-se neobosiţi în promovarea tradiţiilor noastre.
Aşa descoperim şi în Parcul Carol, de o parte şi de alta a aleii principale “Giganţii”, cele două statui create de Dimitrie Paciurea şi Frederick Storck, reprezentări ale legendarilor fraţi gemeni îndrăgostiţi de aceeaşi fată.
Parcul a fost inaugurat cu prilejul aniversării jubileului omagial, a sărbătoririi a 40 de ani de la instaurarea regelui, în acest sens organizându-se Marea Expoziţie Naţională de la 1906.
Peisagistica parcului dezvoltă o deschidere largă, spaţii largi de acces şi o geometrie caracterizată prin simetria perfectă a aleilor, încadrând perfect calea de acces principală, care alunecă în sus, ştergând parcă zecile de trepte până în vârful dealului, la baza mausoleului Eroului Necunoscut.
“Gigantul” lui Frederick Storck se frânge uşor prin aplecarea duioasă şi îndurerată a corpului, purtând povara dragostei iar brazii din vecinătate îşi înfig acele în aerul rece de ianuarie, de oraş, de ciuda depărtării faţă de cascada "Urlătoarea" din Buşteni, unde se pare că s-ar fi aruncat cei doi fraţi din poveste, ca preţ al unui rămăşag pus pe inima aceleiaşi fetei iubite .
Marmura se arată moale, caldă, plină de iubire şi negreşit ne îndeamnă spre lauda şi cinstirea memoriei celor patru generaţii de artişti români de origine germană, rămaşi fideli oraşului odata cu stabilirea lui Karl Storck în Bucureşti.
Pe str.Vasile Alecsandri se găseşte casa memorială "Frederick şi Cecilia Cuţescu Storck", care adăposteşte pe o stradă cu nume românesc universul artistic al germanilor îndrăgostiţi iremediabil de România.
Împodobind edificiile noastre cu o pasiune nebănuită în sufletele unor oameni venind din vestul dominat de raţiune şi putere faustiană în estul mistic, magic, au îmbogăţit Bucureştiul cu cele şase statui alegorice amplasate deasupra intrării principale ale Palatului de Justiţie (Carol şi Frederick Storck), basorelieful de pe frontonul Universităţii Bucureşti (Karl Storck), au intrat în cultura noastră temeinic, hotărât şi spre neclintire, precum marmura dăltuită de măiestria lor.
Apropierea lor de modelele şi figurile româneşti proeminente ale trecutului nostru înduioşează şi ne cuceresc pe de-a-ntregul.
Aşa, în curtea Bisericii “Domniţa Bălaşa”, graţioasa statuie a domniţei realizată din marmură de Carrara de Karl Storck, salvată din infernul dărâmării Spitalului Brâncovenesc, reprezintă momentul de vârf al creaţiei primului sculptor din familia Storck.
Peste Dâmboviţa, străduţe înguste, odinioară pline de prăvălii, astăzi pline de cafenele, amintesc de vechiul Lipscani, de negustorii veniţi tocmai de la Lipska, de pe aceleaşi meleaguri germane, să vândă postavuri, stofe mătăsuri, brocarte.
Ca-ntr-un “joc cu mărgele de sticlă”, odată cu influenţele germane asupra vieţii Bucureştiului, sunetele de tambur, cobze şi alăute, care se legănau dinspre Porţile Orientului au început să se audă din ce în ce mai înfundat, făcând loc hegemoniei muzicii apusene.
Din nou, confruntarea spirituală dintre Est şi Vest a stat sub semnul fascinaţiei.
Şi atracţia lui Hermnann Hesse pentru Orient în “Jocul cu mărgelele de sticlă” dezleagă misterul ce pluteşte asupra Răsăritului:
“Abia mult mai târziu s-a adăugat jocului şi noţiunea de contemplaţie, provenită din inventarul spiritual al învăţământului şi îndeosebi din deprinderile şi practicile călătorilor în Orientul apropiat”.
Aşa, înşirând litere, sunete şi case plutim într-un timp al contemplaţiei, de la Palatul Regal, spre Parcul Carol şi înapoi spre o fantasmagorică apariţie, parcă un Peleş ascuns în Bucureşti, pe Bulevardul Dacia, o vilă încinsă cu căpriori de lemn care, şugubeaţă, râde pe-nfundate ca şi cum ar fi evadat de la Sinaia.
Şi peste toate, cad şoptite versurile lui Eminescu:
War es denn klug, Nu e păcat
Wiese man ab, was heut Ca să se lepede
Uns die Minute beut Clipa cea repede
Fast schon im Flug? Ce s-a dat?
(Stelele-n cer)1880-1881
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu