22 Martie...

  Ieri nu a fost o zi obişnuită, a fost ziua în care a început schingiuirea oraşului, ziua în care, în 1977, profitând de agonia instalată după cutremurul din 4 martie, Nicolae Ceauşescu propunea construirea în Bucureşti a unui nou centru politic – administrativ şi reconstrucţia unora dintre principalele artere ale oraşului.

  Astfel, a început din anul 1982 demolarea unei suprefețe de aproximativ 1/3 din zona centrală a oraşului (o mare parte din cartierele Uranus, 13 Septembrie, Unirii, Dudesti, Muncii) dispărând numeroase monumente istorice şi de arhitectură, pentru a se face loc Casei Poporului, Centrului Civic şi Bulevardului "Victoria Socialismului".

  Pare să fi fost o zi fatidică, căci tot pe 22 martie, însă în anul 1950, Nicolae Ceauşescu era numit şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei (D.S.P.A.), căpătănd direct grad de general-maior.

  De atunci, convulsiile au cuprins oraşul şi nu-i dau pace nici astăzi, când autorizaţiile de construire zboară din birourile edililor cu tot atâta uşurinţă cu câtă superficialitate sunt gândite mare parte a proiectelor imobiliare.

  Totuşi, un traseu de memorie colectivă a anilor de dezintegrare a vieţii plăcute din capitala care te îmbia cu profiterolul de la "Casata", grădinile de vară unde rulau filme în serile călduroase şi tramvaiele ce-şi purtau cadenţa peste străzi pietruite, ar scoate la iveală nu numai nostalgia celor ce am supravieţuit marilor schimbări, ci şi aplecarea mai atentă a vizitatorilor rămaşi la stadiul de perplexitate în faţa grandorii Casei Poporului.

  Dar noi, cei care am trăit în acel Bucureşti de odinioară, nu putem trăda oraşul răvăşit şi îl căutăm prin fiecare cotlon regăsindu-l mai speriat ca niciodată, dând piept cu noi valuri de distrugeri.

  Sufletul lui a fost aruncat în patru zări, unele biserici au fost demolate, altele translatate ca-ntr-un joc absurd “de-a v-aţi  ascunselea”, case şi străzi au dispărut făcând loc nimicului, golind de speranţe destinele oamenilor. De pe dealul Uranus a alunecat într-o noapte in 1985, biserica "Mihai Voda", ctitorită în 1591 de către Mihai Viteazul, până în strada Sapienţei, salvată din calea furiei demolării.

  Uneori au fost recuperate şi păstrate miraculos unele părţi din clădiri, cum s-a întâmplat cu catapeteasma bisericii "Sfânta Vineri", ascunsă decenii la rând la mănâstirea Cernica, de unde urmează să fie restituită cât de curând. 

  Zilnic, văd pe strada Mântuleasa terenul, părăsit şi năpădit de gunoaie, pe care era amplasată şcoala unde a învăţat în clasele primare Eliade.

  Primăvara îmi pare dureroasă, nu se înalţă fum de vreascuri uscate strânse în grămăjoare şi nici nu miroase a var îmbrăţişând cu răsuflare proaspătă copacii. Musteşte parcă o stare generală de lene proverbială balcanică, de uitare care ne acoperă ca-ntr-un păienjeniş, legându-ne nevăzut în aceeaşi plasă a indiferenţei.

  Grandioasa Casa Poporului a devenit decorul perfect destinat veşnicelor baluri de caritate, în vreme ce oraşul, rămâne la uşă, ca şi Cenuşăreasa. Înăuntru se revarsă şampanie şi eleganţă, afară încă scoatem cenuşa din vatră … 

  Pe alocuri găsim cicatricile trecutului, plăci comemorative pentru vieţile alungate din istorie doar pentru o vreme…

  Pe strada Mămulari e casa în care a trăit vreme de 2 decenii, imediat după ieşirea din penitenciar, Corneliu Coposu.

  Strada Visarion dezvăluie aristocrata prezenţă a Palatului Brătianu, realizat după planurile arhitectului Socolescu, amintind de fostul său proprietar, Constantin Bebe C. Brătianu, arestat în noaptea de 6 mai 1950 (cunoscută ca “noaptea demnitarilor”), aruncat şi el în închisorile de la Văcăreşti şi Sighet.    

  Pe B-dul Dacia, nu departe de Piaţa Romană, se afla casa din care a fost arestat Iuliu Maniu.

  Numele aceluiaşi om politic, Maniu, apare schingiut într-un pamflet proletar în expoziţia ”Război împotriva ţărănimii” deschisă la Muzeul Ţăranului Român.

  Deşi este dedicată atacului asupra vieţii rurale şi proprietăţii private asupra pământului ca urmare a colectivizării, expoziţia cuprinde şi o zonă de imixtiune şi distrugere a oraşului, consecinţă firească a migrării ţărănimii deposedate către oraşul sărăcit de burghezia deportată la Canal. Este vorba inclusiv de întâlnirea ţăranului transformat într-un navetist nefericit cu Oraşul care îl speria cu asfaltul, etajele clădirilor şi furnalele uzinelor.

  Cultura materială a epocii comuniste este organizată în scenografia a 8 celule, care cuprind o recuzită bogată sugerând un teatru al absurdului, căci sub semnul paradoxului stă însăşi schimbarea destinaţiei muzeului, transformat din Muzeul Partidului Comunist Român în Muzeul Ţăranului Român. Aşa, tablourile artizanilor şi personalităţilor fostelor autorităţi comuniste sunt coborâte de pe pereţii unde, pe vremuri, stăteau la loc de cinste.         

  Realitatea e cuprinsă între coperţile dosarelor de la securitate, de culoare roşu-aprins ca şi cravatele de pionier, ca şi faldurile căzând peste tribune, ca şi drapelul PCR.

  Poezia patriotică, inspirată din foclorul popular, aminteşte de tirajele ziarelor tiparite la “Casa Scânteii”, rămasă la capătul Bucureştiului ca un simbol al modelului sovietic, demn de urmat.  
   Versurile de propagandă se iţesc printre lozincile de la manifestaţiile din anii '60-'70, scoase din subsolurile şcolilor sau fabricilor : 

"Vine badea lângă mine

Mândru cum nu-i altu-n sat

Că azi e şi decorat.

Când văd medalia lui

Parcă-i raza soarelui

Şi în raza cu sclipire

Văd a muncii preţuire."

                 (“Badea-al meu e decorat”, Com Mogosesti, Petre Popa)

  Între timp, o altfel de literatură, cea din temniţele comuniste, neştiută şi nestrigată nici înainte şi nici în prezent, e rostită la Muzeul Literaturii Române. Ultimul poet al închisorilor comuniste, Demostene Andronescu, îşi recită poeziile inspirate în celulă, ca-ntr-un miracol al supravieţuirii, în faţa unor elevi de liceu, străini de trecut, miraţi de întâmplări povestite cu lacrimi:

„Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă

N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,

Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină

Şi-ai fi de tot comună şi banală

Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală

Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii

De n-ar muri în locul lor nebunii.”

                                             (Demostene Andronescu - “Nebunul”)

  Printre ei, circulă un album straniu, dat de fiica lui Mihai Buracu, fost deţinut politic la Penitenciarul celebru de la Piteşti, unde a fost închis, la nici 19 ani, pentru convingerile sale anti-comuniste. 

  În album, poezii de dragoste, scrise cu creionul chimic de băiatul îndrăgostit pentru care iubirea a dat sens răbdării în faţa torturii psihice, salvate pe bucăţi de hârtie minuscule, ascunse în mânerul geamantanului la ieşirea din închisoare.

  Treptat, întreg oraşul va deveni un muzeu, cu oameni - obiecte, cu străzi goale şi clădiri reinventate.

  Doar noi, cei ce am cunoscut adevăratul Bucureşti, vom alerga bezmetici căutându-l în fiecare colţ, fără să obosim...