Către prietenii mei, Carmen şi Iulian, din minunata Suedie...
Cu 12 ani în urmă se juca la Bulandra „Levantul“, de Mircea Cărtărescu, în regia Cătălinei Buzoianu. Eu am iubit spectacolul foarte mult pentru vioiciunea cu care ”picau” versurile pe scenă, fără să se piardă nici o nuanţă de umor. Ba chiar mi s-a părut atunci că a reuşit să depăşească poemul însuşi, ducând cititorul spectator într-o lume a imaginaţiei pline de culoare şi savoare levantină. Aş fi vândut la pachet cartea cu spectacolul. Că tandemul Cărtărescu-Buzoianu a surprins întocmai atmosfera levantină ca fiind în firea genetică a artiştilor aflaţi la Poarta Orientului.
Dragostea, aventurile şi inspiraţia poetică au poposit levantin pe scena teatrului românesc, însuşi Cărtărescu mărturisind mai târziu în “Jurnalul” lui că trăieşte nostalgia inspiraţiei divine care l-a stăpânit în timp ce scria “Levantul”.
Iată însă că valenţe orientale au marcat şi pe “părintele teatrului modern”, aşa cum este considerat August Strindberg de unii critici, dramaturgul suedez al cărui centenar îl sărbătorim anul acesta; e de-a dreptul surprinzător, date fiind pe de pe o parte coordonatele geografice, pe de altă parte răceala nordică specifică, uşor îndepărtată de Orient.
Anul acesta, la Festivalul Naţional de Teatru, aceeaşi Cătălina Buzoianu a condus atelierul “Spre Damasc” dedicat lui Strindberg, simultan fiind lansată şi traducerea celor trei volume de teatru (“Damascul”) din limba suedeză.
Repetiţiile şi vizionarea publică au avut loc printre ruinele Curţii vechi, care ne-au aşezat metaforic între realităţi parelele, între civilizaţii, între lumi diferite, sub semnul misterului de a te afla într-un loc sortit pierii sau măririi. Părea o himeră drumul imaginar spre Damascul, care paradoxal, astăzi chiar e o ruină. Aşadar, printre catacombele de la Curtea Veche, s-a călătorit din cotlon în cotlon, fizic şi virtual, purtaţi doar de strigătul nebunului care ne conducea când spre “grădina de trandafiri”, când spre “malul mării”, când la “colţul străzii”.
O incursiune extraordinară, sub ochii atenţi ai regizoarei, în universul lui Strindberg, care părea a-şi fi găsit locul potrivit printre zidurile sfărâmate şi amintirile vieţii de la Curtea domnească valahă dintr-un Ev mediu levantin. Nici că s-ar fi putut găsi un decor mai potrivit pentru un exerciţiu de călătorie imaginară.
Cele 16 scene s-au derulat mutându-ne, cum am spus, în câte un cadru, uneori de-a dreptul în lumina soarelui şi sub privirile trecătorilor, alteori în catacombe, printre fascicule de lumină atent gândite, care ţâşneau spre tinerii actori sau spre colţuri de ziduri odinioară martore la aventuri, intrigi şi poveşti de dragoste, aidoma ca-n viaţă.
“Drumul Damascului” a fost considerată cea mai celebră dintre “dramele pelegrinării”, poate pentru că Strindberg însuşi a fost un călător fugar toată viaţa, ca şi cum s-ar ascunde de propriul destin. În plus, opera a venit într-unul din momentele cheie ale existenţei lui, respectiv după o criză ce era să-i ia minţile. De altfel, pasajele în care se face trecerea dintre scene au fost dominate de repetata replică-invitaţie spre o nouă viziune, căci despre viziunile lui Strindberg e vorba, în fond: “Spitalul de nebuni !”.
“Levantul” lui Cărtărescu, stârnind hohote de râs, e expresia inspiraţiei autohtone, un “haz de necaz” poetic, regăsit fericit pe scenă, poemă printre catarge şi pânze fluturânde:
Tramvaiele umblă pă doi cârnăciori
Şi se prind de fir cu spaghete
Pruncii de Sîn Niculae în zori
Toblerone găsesc în ghete
Portucale, smochine şi gref
Banane şi orice mai au chef” .
Eu, unul din spectatorii comuni, am văzut aceeaşi perspectivă regizorală, acelaşi stil de reprezentare, specific Cătălinei Buzoianu, aplecându-se de data asta spre Strindberg, considerat de ea însăşi o obsesivă provocare regizorală .
Mă bucură nespus fiecare aducere de teatru modern în spaţiul românesc, fiind vorba în fond, despre trăirea contemporană în timp real.
Strindberg, vorbind despre teatrul viitorului, observa:
“În sfârşit, nu s-a găsit o formă adecvată pentru noul conţinut, astfel încât vinul nou a spart sticlele vechi:”
Dar noi deja ne găsim în viitorul imaginat de către cel mai tulburător dramaturg de la intersecţia sec XIX și XX şi trebuie să admitem că între timp s-au găsit şi formele, odinioară inexistente.
Cadenţa replicilor, fundalul sonor inspirat, scenografia minimalistă şi mai cu seamă succesiunea curgătoare şi în mişcare comună cu specatatorii, ne fac părtaşi la drumul spre Damasc. Straniu este numai faptul că în vreme ce noi trăim în viitorul vizionar al lui Strindberg, Damascul a rămas pentru o vreme în trecut, distrus de război, ruinat de proiectile, dezgolit de frumuseţea mătăsurilor, sărăcit de pierderea parfumurilor.
Între cele două lumi să citim trilogia proaspăt tradusă ”Spre Damasc“ şi să sperăm într-o iminentă punere în scenă. Cred că suntem pregătiţi şi pentru puțin dramatism, să nu ne ferim să-l trăim măcar preţ de 2 ore, lângă scenă.
În vremea asta, el năvăleşte, fără să fie chemat, în vieţile oamenilor din Damasc.
Care e scena şi care actorii!? Întotdeauna am găsit sinistră expresia: “teatru de razboi”…De ce ar vrea cineva să intre în piesa “de-a viata şi de-a moartea”?
Notă: Fotografiile de mai jos surprind regizoarea Cătălina Buzoianu la prezentarea atelierului, traducătoarea Carmen Vioreanu, compozitorul Mircea Florian, tinerii studenţi şi actori participanţi, spectatori, trecători întâmplători, zidurile şi catacombele Curţii domneşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu