Bucureştenii au iubit întodeauna teatrul, ca spectacol, fireşte..
Anul acesta Festivalul Naţional de Teatru se află la a 22 a ediţie. Am văzut sute de spectacole şi înainte şi după momentul naşterii festivalului şi mereu mi-am spus că este un fenomen de care, din păcate, spectatorii nevorbitori de limba română sunt cu siguranţă vitregiţi.
În primul rând, pentru că înainte teatrul era o supravieţuire culturală, o respiraţie fără de care nu se putea trăi, un exerciţiu de a găsi un sens colectiv, solidar, de evadare dintr-o istorie confiscată şi o realitate cenzurată.
Apoi, actorii erau vedetele pe care treptat, pe rând, noile posturi TV le-au înlocuit cu pseudo-vedete, ignorând sau demonetizând în mod voit: virtuozitatea, sclipirea şi talentul cultivat academic. Dar spectatorii autentici au avut parte de prea plinul talentului actorilor consacraţi, trăind împreună marele experiment al transformării spectacolului de teatru.
Trecând împreună peste zilele în care se distribuiau bilete prin şcoli, întreprinderi şi instituţii, peste timpul în care vremelnic sălile s-au golit, dispărând deopotrivă inspiraţia şi spectatorii, s-a ajuns la Marea Regăsire, aceea a senzaţiilor şi sentimentelor în direct, care sunt din nou o alternativă culturală de nepreţuit.
Astăzi, spectatorul pe care în zadar mass-media îl înghesoaie în ratinguri ca într-un “Pat al lui Procust”, e viu, merge la teatru oricum, oricând, în blugi, cu pantofi cu toc, uneori istovit direct de la birou, alteori în weekend…
Schimbarea şi-a făcut loc uneori brutal, alteori întâmpinată cu braţele deschise; astăzi se joacă în spaţii neconvenţionale iar oamenii sunt gata chiar să salte jucăuş pe scenă, fiind suficient ca actorii să le facă un semn mai mult sau mai puţin discret pentru intrarea in decor.Se joacă pe stradă, la metrou, la mall, oriunde sunt oameni, teatrul devine ambulant, se mişcă spre oameni.
Dar Festivalul de Teatru înseamnă mai mult decât atât, e o cursă în care ajung finaliştii, însă indiferent de clasamente şi premii, eu iubesc sumedenie de spectacole şi câţiva oameni pe care sunt mândră să îi cunosc, pe care îi văd mereu diferiţi.
Încă suntem în anul Caragiale şi după o vară fierbinte în care majoritatea personajelor din viaţa politică românească au jucat care rolul lui Farfuridi, care pe-al lui Brânzovenescu, transformându-ne cu toţii în cetăţeni turmentaţi, putem măcar să lasăm amatorii şi să fugim spre sălile de teatru.
Caragiale a citit pentru prima dată piesa “D-ale Carnavalului” în casa actorului Constantin Nottara, astăzi muzeu pe B-dul Dacia, nr. 51.
Înfaţişarea exterioară a clădirii de 2 etaje, o faţadă gri şi anostă nu anunţă decât prin prezenţa în faţa intrării a bustului lui Nottara, sculptat de Miliţa Petraşcu, existenţa universului marelui actor, pe care îl regăseşti cu uşurinţă printre obiectele personale, mii de volume preţioase, artă decorativă, decoraţii, diplome şi mai cu seamă fotografii de epocă.
La câteva străzi, preţ de 10 minute, pe str. Maria Rosetti, se găseşte statuia lui I.L.Caragiale, amplasată la rândul ei peste drum de casa în care se pare că ar fi locuit prin 1909. Istoria statuii e destul de confuză, unii spun că sculptorul Constantin Baraschi ar fi gândit-o iniţial ca fiind Lenin, schimbând ulterior doar capul, alţii însă contestă ipoteza sinistră de lipsă de inspiraţie şi de păstrare a trupului marelui ideolog.
Ceea ce însă e cert, e faptul că are o locaţie oarecum secundară, dat fiind faptul că e amplasată pe partea dreaptă a unei străzi cu sens unic, cu o circulaţie pietonală redusă, astfel încât cu greu se face remarcată, mai cu seamă pe înserat, nefiind deloc luminată.
Până la urmă, Caragiale există în manuale, pe scenele teatrelor şi în inimile noastre!!! Onest ar fi însă ca locul lui să fie, alături de mari actori ai veacului trecut, rezervat şi în memoria colectivă a urbei,.
Altfel, festivalul continuă iar oraşul îşi duce viaţa fericit mai departe, fără să datoreze nimic trecutului …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu