Vara îmi miroase a praf ridicat din izbirea câlcâielor de pământ şi- mi sună a dansuri jucate în vechile curţi de la ţară, în care, la nunţi, se intră pe sub o boltă de flori şi crengi de brad în strigături şi chiuituri revărsate din trăsurile pline de fete cu părul împletit şi băieţi purtând ştergare legate după umeri, trase de caii împodobiţi cu ciucuri în zeci de culori şi clopoţei.
În mijlocul curţii stăteau lăutarii, unul cântând la acordeon, altul la ţambalul peste care beţele se rostogoleau când dulce, când mai hotărât, după ce tăiau aerul, altul la cobză, altul la vioară...schimbau muzica ducând jocul dinspre hora bătrânească spre iureşul sârbelor care bătea pâmântul apăsat pentru ca apoi să ridice într-o singură secundă şi mişcare picioarele în văzduh.
Joi, prietena mea Camelia mi-a dăruit o sticlă de mastică din Grecia şi fără voia nici uneia dintre noi, deschizând-o, m-am pomenit adulmecând muzică balcanică, care-mi picura stăruitor în suflet, cumva trezindu-mi dorul de frumuseţea jocului românesc din Argeş, cumva purtându-mă în anii de început ai secolului trecut, prin mahalaua Mântuleasa, cea care a inspirat proza fantastică a lui Eliade.
M-am trezit între lumi, doar muzica de taraf îmi sună cunoscut...
Poate că dansul îmi curge prin sânge, venind de departe dinspre familia tatălui meu din Pădureţii de Argeş, de unde au plecat căluşarii în 1935, aleşi de înşişi Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner să danseze la Londra la Festivalul Internaţional de Folclor, care a avut loc între 15 şi 20 iulie, în Albert Hall.
În drumul lor au fost admiraţi de Mircea Eliade, au dansat la Paris pentru Constantin Brâncuşi şi au fost felicitaţi personal de Nicolae Titulescu.
Irina Nicolau menţionează în “Ghidul sărbătorilor româneşti” că aceştia au fost centrul atracţiei festivalului de la Londra şi drept răsplată ar fi primit un camion de băuturi fine de la un necunoscut. Se spune că dansatorii ar fi refuzat să se urce pe scenă fără funii de usturoi la steagul ritual, despre care ei credeau că le conferă puteri supranaturale .
Îmi miroase a praf, ca acela înnecăcios din subsolul fostei Case de Cultură a sectorului 3, astăzi redevenită Casa Eliad, unde mergeam fascinată, seri la rând, la repetiţiile ansamblului “Hora Bucureştiului”, când sora mea mă aşeza lângă oglinzile de lângă care, fără să clipesc, o priveam printre perechile învârtindu-se nebuneşte, la semnale date de strigăturile puternice ale băieţilor sau chiuiturile ascuţite ale fetelor.
Acolo, în curte, îi aşteptam să sosească din turnee, ţinându-mi respiraţia până se descărcau viorile, ţambalul, acordeonul, cutiile cu pantofi, umeraşele cu costume, pentru ca într-un sfârşit să se reverse întreaga bucurie adunată în săptămâni de dans românesc.
Din Portugalia sau Spania, Franţa sau Austria, ştiam că veneau la fel de fericiți şi nenorociţi totodată, îmbătaţi de succes dar lipsiţi de libertate, cu paşapoartele ţinute de activistul de partid care însoţea grupul, mereu micşorat cu câte un om rămas “afară”.
Oglinzile din antreul casei ascundeau poate secretele fostului proprietar al casei, Athanasie Eliad, unul dintre boierii iubitori de cultură de la mijlocul secolului 18, celebru pentru sindrofiille şi spectacolele găzduite în grădină sau în camerele elegante ale casei.
Căci, pe vremuri, se dansa mult şi la sate şi la oraşe, în vechile mahalale, în grădinile deschise unde carafele de vin stingeau setea chefliilor în cântece vesele ale lăutarilor.
Fantastica lume de odinioară, ascunsă între străzi, încă dansează după cântece de taraf, nu trebuie decât să intri-n câte-o nuvelă, unde o poţi întâlni pe Leana, cântăreaţa de cârciumă din “Pe strada Mântuleasa”, fără însă să mai ştim pe unde se află grădina numită ” Floarea Soarelui”, când prin 1920, aceasta îşi înmuia buzele în paharul câte unui tinerel, între cântecele la alăută pe care le interpreta ca nimeni alta.
Ba chiar poţi sări preţ de câteva minute şi în schiţa “ Justiţia” a lui I. L. Caragiale pentru a simţi mirosul spirtos de mastică prima al “Leancăi Văduva, comersantă de băuturi spirtoase care “reclama”:
“Eu Domn Judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn' Marinescu Bragadiru din piaţă, încă chiar domn' Tomiţa zicea să-l iau în birje...”
Parfumul balcanic al mahalalei bucureştene se amestecă cu frumuseţea jocurilor româneşti de la sat, doar muzica de taraf legând cele două lumi pline de farmec şi culoare.
Aştept să se reverse muzica de taraf pe străzile oraşului, iar curţile muzeelor să devină neîncăpătoare pentru cheful şi dansurile oamenilor, pentru ca o minune să trezească toate amintirile noastre şi să readucă la viaţă o lume pierdută.
Până atunci, nu ne rămâne decât să dansăm pe muzică de taraf …
Cum ar fi “Taraful de la Mârşa”, pe care aceeaşi joi mirosind a “mastică prima”, de origine greacă ca şi Athanasie Eliad, mi l-a scos oarecum în cale, prezentat de directorul Muzeului Ţăranului Român ca fiind cel mai bun taraf din ţară, în deschiderea concertului “Foaie Verde”, la care muzica lăutarilor din Mârşa a ridicat oamenii şi a încins dansul în curtea muzeului.
Muzica lăutărească cunoscută de generaţii întregi, adusă pe scenă de oameni de o simplitate desăvârşită, oarecum în contradicţie cu virtuozitatea sofisticată a improvizaţiilor şi sunetelor clipocind uşor în instrumente, pentru ca apoi să se dezlănţuie nebuneşte! Nea Vasile a prezentat taraful, cucerind la cei 77 de ani, cu vocea şi veselia lui, deopotrivă spectatorii şi băieţii canadieni din “Lemon Bucket Orchestra “.
Seara se lăsa încet peste curte, lăutarii se întreceau pe scenă, Relu cu vioara coborâse printre oameni aducând spectacolul cât mai aproape, fetele dansau şi aşa, prin mulţime am reîntâlnit-o pe Mihaela Drăgan, o actriţă rromă frumoasă, cu părul negru şi sprâncene accentuat arcuite, purtând acelaşi nume cu mine, descoperită în toamnă, când “m-am găsit” în distribuţia unei piese, absolut întâmplător.
Am zâmbit văzând-o luând sprinţar numele meu după ea, cocoţând-l pe scenă şi dansând lângă Nea Vasile; la rândul meu, i-am păstrat numele mai jos, în publicul care tocmai luase cu asalt orice colţ de curte jucând frenetic după cântecele “Dimineaţa pe răcoare”,“Tudoriţo, nene”,”Braşovenca”,“Di, di, dii, murgule dii!”
Şi, în vreme ce numele nostru comun se iţea când pe scenă, prin pletele fluturânde ale fetei dansând desculţă, când amestecându-se în mulţime sau ascultându-l pe Marin acordeonistul povestind despre băieţii de la “Lemon Bucket Orchestra” care, porniţi într-un turneu balcanic, ne aminteau de Goran Bregovic şi de ritmuri ucrainiene, însuşi numele spectacolului ”Foaie Verde” a început, “ ambetat şi turmentat“ să ţopăie în mintea mea.
Căci, cu doar o lună înainte a mai atârnat pe un afiş, când la Teatrul Odeon, prin muzica lui Grigore Leşe, toaca s-a transformat într-un instrument popular dând ritmuri dansului contemporan. Cumva mai “Foaie verde” mi s-a părut concertul Tarafului de la Mârşa însoţit de muzica balcanică cântată de canadieni, preferând dansul simplu, muzica lăutărească în locul unor sugestii conceptuale!
Prefer vocea lui Grigore Leşe ca şi pe cea lui Nea Vasile, decât sunetele reinterpretate ale bătăilor de toacă …
Într-un cuvânt, prefer taraful! Şi, de la o vreme încoace, muzica de taraf este o sursă de inspiraţie originală pentru foarte mulţi străini care descoperă experienţa muzicală balcanică şi o interpretează alături de puţinii lăutari autentici .
În mijlocul curţii stăteau lăutarii, unul cântând la acordeon, altul la ţambalul peste care beţele se rostogoleau când dulce, când mai hotărât, după ce tăiau aerul, altul la cobză, altul la vioară...schimbau muzica ducând jocul dinspre hora bătrânească spre iureşul sârbelor care bătea pâmântul apăsat pentru ca apoi să ridice într-o singură secundă şi mişcare picioarele în văzduh.
Joi, prietena mea Camelia mi-a dăruit o sticlă de mastică din Grecia şi fără voia nici uneia dintre noi, deschizând-o, m-am pomenit adulmecând muzică balcanică, care-mi picura stăruitor în suflet, cumva trezindu-mi dorul de frumuseţea jocului românesc din Argeş, cumva purtându-mă în anii de început ai secolului trecut, prin mahalaua Mântuleasa, cea care a inspirat proza fantastică a lui Eliade.
M-am trezit între lumi, doar muzica de taraf îmi sună cunoscut...
Poate că dansul îmi curge prin sânge, venind de departe dinspre familia tatălui meu din Pădureţii de Argeş, de unde au plecat căluşarii în 1935, aleşi de înşişi Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner să danseze la Londra la Festivalul Internaţional de Folclor, care a avut loc între 15 şi 20 iulie, în Albert Hall.
În drumul lor au fost admiraţi de Mircea Eliade, au dansat la Paris pentru Constantin Brâncuşi şi au fost felicitaţi personal de Nicolae Titulescu.
Irina Nicolau menţionează în “Ghidul sărbătorilor româneşti” că aceştia au fost centrul atracţiei festivalului de la Londra şi drept răsplată ar fi primit un camion de băuturi fine de la un necunoscut. Se spune că dansatorii ar fi refuzat să se urce pe scenă fără funii de usturoi la steagul ritual, despre care ei credeau că le conferă puteri supranaturale .
Îmi miroase a praf, ca acela înnecăcios din subsolul fostei Case de Cultură a sectorului 3, astăzi redevenită Casa Eliad, unde mergeam fascinată, seri la rând, la repetiţiile ansamblului “Hora Bucureştiului”, când sora mea mă aşeza lângă oglinzile de lângă care, fără să clipesc, o priveam printre perechile învârtindu-se nebuneşte, la semnale date de strigăturile puternice ale băieţilor sau chiuiturile ascuţite ale fetelor.
Acolo, în curte, îi aşteptam să sosească din turnee, ţinându-mi respiraţia până se descărcau viorile, ţambalul, acordeonul, cutiile cu pantofi, umeraşele cu costume, pentru ca într-un sfârşit să se reverse întreaga bucurie adunată în săptămâni de dans românesc.
Din Portugalia sau Spania, Franţa sau Austria, ştiam că veneau la fel de fericiți şi nenorociţi totodată, îmbătaţi de succes dar lipsiţi de libertate, cu paşapoartele ţinute de activistul de partid care însoţea grupul, mereu micşorat cu câte un om rămas “afară”.
Oglinzile din antreul casei ascundeau poate secretele fostului proprietar al casei, Athanasie Eliad, unul dintre boierii iubitori de cultură de la mijlocul secolului 18, celebru pentru sindrofiille şi spectacolele găzduite în grădină sau în camerele elegante ale casei.
Căci, pe vremuri, se dansa mult şi la sate şi la oraşe, în vechile mahalale, în grădinile deschise unde carafele de vin stingeau setea chefliilor în cântece vesele ale lăutarilor.
Fantastica lume de odinioară, ascunsă între străzi, încă dansează după cântece de taraf, nu trebuie decât să intri-n câte-o nuvelă, unde o poţi întâlni pe Leana, cântăreaţa de cârciumă din “Pe strada Mântuleasa”, fără însă să mai ştim pe unde se află grădina numită ” Floarea Soarelui”, când prin 1920, aceasta îşi înmuia buzele în paharul câte unui tinerel, între cântecele la alăută pe care le interpreta ca nimeni alta.
Ba chiar poţi sări preţ de câteva minute şi în schiţa “ Justiţia” a lui I. L. Caragiale pentru a simţi mirosul spirtos de mastică prima al “Leancăi Văduva, comersantă de băuturi spirtoase care “reclama”:
“Eu Domn Judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn' Marinescu Bragadiru din piaţă, încă chiar domn' Tomiţa zicea să-l iau în birje...”
Parfumul balcanic al mahalalei bucureştene se amestecă cu frumuseţea jocurilor româneşti de la sat, doar muzica de taraf legând cele două lumi pline de farmec şi culoare.
Aştept să se reverse muzica de taraf pe străzile oraşului, iar curţile muzeelor să devină neîncăpătoare pentru cheful şi dansurile oamenilor, pentru ca o minune să trezească toate amintirile noastre şi să readucă la viaţă o lume pierdută.
Până atunci, nu ne rămâne decât să dansăm pe muzică de taraf …
Cum ar fi “Taraful de la Mârşa”, pe care aceeaşi joi mirosind a “mastică prima”, de origine greacă ca şi Athanasie Eliad, mi l-a scos oarecum în cale, prezentat de directorul Muzeului Ţăranului Român ca fiind cel mai bun taraf din ţară, în deschiderea concertului “Foaie Verde”, la care muzica lăutarilor din Mârşa a ridicat oamenii şi a încins dansul în curtea muzeului.
Muzica lăutărească cunoscută de generaţii întregi, adusă pe scenă de oameni de o simplitate desăvârşită, oarecum în contradicţie cu virtuozitatea sofisticată a improvizaţiilor şi sunetelor clipocind uşor în instrumente, pentru ca apoi să se dezlănţuie nebuneşte! Nea Vasile a prezentat taraful, cucerind la cei 77 de ani, cu vocea şi veselia lui, deopotrivă spectatorii şi băieţii canadieni din “Lemon Bucket Orchestra “.
Seara se lăsa încet peste curte, lăutarii se întreceau pe scenă, Relu cu vioara coborâse printre oameni aducând spectacolul cât mai aproape, fetele dansau şi aşa, prin mulţime am reîntâlnit-o pe Mihaela Drăgan, o actriţă rromă frumoasă, cu părul negru şi sprâncene accentuat arcuite, purtând acelaşi nume cu mine, descoperită în toamnă, când “m-am găsit” în distribuţia unei piese, absolut întâmplător.
Am zâmbit văzând-o luând sprinţar numele meu după ea, cocoţând-l pe scenă şi dansând lângă Nea Vasile; la rândul meu, i-am păstrat numele mai jos, în publicul care tocmai luase cu asalt orice colţ de curte jucând frenetic după cântecele “Dimineaţa pe răcoare”,“Tudoriţo, nene”,”Braşovenca”,“Di, di, dii, murgule dii!”
Şi, în vreme ce numele nostru comun se iţea când pe scenă, prin pletele fluturânde ale fetei dansând desculţă, când amestecându-se în mulţime sau ascultându-l pe Marin acordeonistul povestind despre băieţii de la “Lemon Bucket Orchestra” care, porniţi într-un turneu balcanic, ne aminteau de Goran Bregovic şi de ritmuri ucrainiene, însuşi numele spectacolului ”Foaie Verde” a început, “ ambetat şi turmentat“ să ţopăie în mintea mea.
Căci, cu doar o lună înainte a mai atârnat pe un afiş, când la Teatrul Odeon, prin muzica lui Grigore Leşe, toaca s-a transformat într-un instrument popular dând ritmuri dansului contemporan. Cumva mai “Foaie verde” mi s-a părut concertul Tarafului de la Mârşa însoţit de muzica balcanică cântată de canadieni, preferând dansul simplu, muzica lăutărească în locul unor sugestii conceptuale!
Prefer vocea lui Grigore Leşe ca şi pe cea lui Nea Vasile, decât sunetele reinterpretate ale bătăilor de toacă …
Într-un cuvânt, prefer taraful! Şi, de la o vreme încoace, muzica de taraf este o sursă de inspiraţie originală pentru foarte mulţi străini care descoperă experienţa muzicală balcanică şi o interpretează alături de puţinii lăutari autentici .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu