Imaginaţie culturală …oraşul Mincu

Ne strecurăm zilnic printre urmele minunate ale trecutului, trăim printre ele fără să luăm aminte şi ne lăsăm purtaţi de iureşul vieţii moderne, în care evenimentele culturale sunt anunţate la noi deseori la timpul trecut.

Este anul în care se sărbătoreşte centenarul Ion Mincu. 

La Palatul de Justiţie din Bucureşti mobilierul din sălile de şedinte, în care petrec ceva timp, e realizat după schiţele originale ale arhitectului Ion Mincu, care a îmbinat imagini folclorice cu linia desenului din Renaşterea Franceză şi Italiană.

În aceleaşi săli, vreme de zeci de ani s-a judecat şi I.L. Caragiale pentru moştenirea după o verişoară primară a mamei sale, Ecaterina Mamulo Cardini, care în urma căsătoriei cu un cofetar de origine italiană, Girolamo Cardini, lăsase o avere de 4 milioane, divizibilă între 6 moştenitori colaterali. Mai târziu, în 1888, ca o coincidenţă, Caragiale s-a căsătorit cu frumoasa Alexandrina Burelly, fiica lui Gaetano Burelly, un arhitect italian, urmaş al unui asociat al lui Cardini.

Arhitectul Burelly era proprietarul unei case de pe str. Pitar Moş (actual nr. 18), în prezent cunoscută ca fiind casa Mincu, pentru că acesta din urmă a cumpărat-o de la arhitectul italian.

Iată un destin fericit al unei case, care poate constitui de acum un reper cultural pentru publicul larg - Casa Mincu. Este un punct de plecare într-o incursiune culturală în timp şi spatiu, în care au locuit frumoasa soţie a lui I.L.Caragiale, apoi Ion Mincu, cel care şi-a lăsat amprenta talentului său în imediata vecinătate. Am surprins casa în plină restaurare, dar în curand va putea fi deschisă măcar ocazional, pentru expoziţii, de către Ordinul Arhitecţilor din România, al cărui sediu a devenit în urma achiziţionării de la moştenitorii lui Mincu.

Restaurarea s-a făcut inclusiv cu ajutorul voluntarilor, studenţi la arhitectură. Dovada e caietul de impresii care a adunat într-o minunată nebunie numere de telefon, gânduri, semne de exclamaţie gata să zvâcnească din pagini …ca acestea:!!!!!

Plafoanele splendide pe care se repetă ca un lait motiv “o albină”- a cărei simbolistică va fi descifrată ( în prezent doar se bănuieşte ca fiind un element al masoneriei), sobele superbe de teracotă, nasturele imens de ceramică de la intrare – regăsit într-una din imaginile recuperate din pod, o uşa pictată îndrăzneţ de un urmaş al lui Mincu, te provoacă să descoperi nu numai locul în care a trăit, ci şi operele lui Mincu.

          La mică distanţă de Casa Mincu, pe str. Icoanei, opreşte-te negreşit în fata Şcolii Centrale de fete, considerată opera emblematică a lui, datând din 1890! E recent restaurată şi dezvăluie cea mai veselă faţadă a unui edificiu public de la acel moment, cu ceramica smălţuită de culoare albastră, streaşina largă colorată, medalioane-emblemă. Din anul acesta, şcoala a fost introdusă în circuitul Nopţii muzeelor, când se deschide inclusiv curtea interioară, inspirată fie de mânăstirea Hurezu, fie de experienţa călătoriei de studii a lui Mincu în Spania, impresionat pesemne de curţile din Granada, înconjurate de arcade.

De aici, în 10 minute ajungi în Piaţa Lahovari, unde găseşti celebra casă Lahovary (astăzi Casa Oamenilor de Ştiinţe). Aceasta a fost construită în 1886, într-o perioadă în care, conform relatărilor scriitorului Nicolae Petraşcu, arhitectul Ion Mincu obişnuia să colinde satele din regiunea Piteşti. Casa Lohavary este considerată o lucrare - manifest, prima lucrare inspirată de arhitectura tradiţională, care aduce ca element caracteristic foişorul caselor de la deal. E o locaţie elegantă în inima Bucureştiului care pledează pentru simplitatea şi frumuseţea tradiţional românească într-o perioadă în care arhitecţii străini erau invitaţi să realizeze mari edificii ale capitalei (Albert Galleron - Ateneul Roman, Louis Blanc - Ministerul Agriculturii, Gottereau - Palatul CEC). 

Îmi place să îmi imaginez că undeva prin satele argeşene, Mincu s-a inspirat din motivele folclorice asemănătoare cu cele de pe una din iile cusute de bunica mea din Argeş (albastru cu paiete aurii) cu care obişnuia să iasă duminică la horă sau la bufet cu bunicu’.

Motivele tradiţionale apar şi în construirea Bufetului de la Şosea (astăzi restaurantul Doina de pe Şoseaua  Kiseleff nr.4), gândit ca o “Cârciuma românească” în 1892, după un proiect destinat Expoziţiei Internaţionale de la Paris.

Simt prezenţa lui Mincu în oraşul care îi datorează un traseu cultural, cu ultima oprire la mânăstirea Stavropoleos, unde a participat la restaurare şi a completat-o cu casa parohială şi lapidarium. Şi dincolo de acest popas, mai aproape de ceruri, sunt monumentele funerare de la Cimitirul Bellu, dintre care amintesc cavoul familiei Cantacuzino.  

Nu e o plimbare pe străzi, nu e o invitaţie la o expediţie fotografică, e viaţa de lângă Mincu,  arhitectul care a dus o luptă cu sine însuşi, mărturisind cu tristeţe: ”Eu m-am simţit întotdeauna singur”, poate  datorită liniei autohtone menţinută ca o incercare de rezistenţă la moda Occidentală.  

Să ne imaginăm, măcar la sărbătorirea centenarului Ion Mincu, că trăim într-un oraş simplu, tradiţional, în care există o şcoală cu o curte plină de cireşi ( Şcoala Centrală), în care oamenii petrec la Casa Lahovari şi la Bufetul de la Şosea, în care harul poeţilor şi scriitorilor se revarsă la Casa Monteoru (azi sediul Uniunii Scriitorilor din România) iar unii dintre locuitorii “urbei” ajung să se judece în sălile Palatului de Justiţie, decorate cu mobilierul conceput de Mincu.

După plăcuta osteneală a vieţii, oamenii se roagă la Mânăstirea Stavropoleos, pregătindu-se pentru marele drum spre dincolo…Nu e singur Ion Mincu, locuim cu toţii , fie şi vremelnic, în lumea creată de el.

          Notă: Fotografiile alăturate surprind detalii exterioare ale Şcolii Centrale şi imagini cu ultimele retuşuri ale lucrărilor de restaurare din Casa Mincu, unde am întâlnit-o pe d-na Vasi Martin, restaurator pictură murală  şi pe Maria, în grija căreia se aflau sobele de teracotă .