Semn…Desen.. Desemn

 

  Pe Bulevardul Dacia, Muzeul Literaturii Române și-a lepădat literele atârnate, retrângându-se timid și golit de cărți și oameni, stând gata să se întoarcă la foștii săi proprietari. Cele câteva trepte par mai degrabă încărcate de amintiri decât de zăpada înghețată și sărăcită de apăsarea pașilor către Sala Rotondă.

  De parcă ar fi avut nevoie de o retragere glorioasă și vremelnică, portretele câtorva scriitori și-au găsit refugiul sub pensula sau creionul lui Corneliu Baba, a cărui expoziție e deschisă la Muzeul Colecțiilor de Artă de pe Calea Victoriei. Ea reunește serii în tuș sau acuarele dedicate portretelor de scriitori, ilustrației de carte, arlechinilor, parabolei “Regelui Nebun”. Caietul de impresii de la intrare și-a deschis larg paginile– brațe pentru a cuprinde senzațiile, dedicații, mesajele lăsate de vizitatorii expoziției, al cărui afiș e atins de o tușă puternică de roșu cărămiziu, intens, masculin și  poate “vechi”, ultima fiind sugerată de însăși denumirea expoziției:

“Desemnurile unui pictor”, care cuprinde o formă mai puțin utilizată a substantivului desen, respectiv desemn.

  De aici, începe descifrarea semnelor, printre ale căror nuanțe și tușe de culoare ne plimbăm, bunăoară, sperând să regăsim fie plăcerea lecturii, fie sunetele muzicii dezlănțuite sub puterea baghetei magice a lui Enescu. Silueta lui George Enescu, în tuș negru, e suprapusă unui plan caligrafic asemenea ziarelor simbolizând poate gloria, poate revărsarea cuvintelor laudative sau poate pur și simplu lecția elementară de vocabular transpusă din literatură în arta decorativă:

 ” Litera e semnul sunetului.”

 

  Iar  jocul de cuvinte poate continua magic în expoziția lui Baba; semnele fiind întrezărite în desemnuri, așa cum seria “Arlechinii” e alăturată seriei “Regelui Nebun”, sugerând granița atât de fragilă între nebunie, dorința de putere, tristețea ascunsă dincolo de veselie și joacă.   

   Însuși autoportretul lui Baba din prima sală a expoziției stă sub semnul “roșului”, artistul îmbrăcat în haină roșie ca și semnătura alăturată textului ce aparține propriei descrieri. Un aer cald, intim, ușor oriental te poate duce cu gândul la romanul “ Mă numesc Roșu” al lui Orhan Pamuk, căci în afișul expoziției pictorul pare a purta pe cap o tichie sau un fes de inspirație orientală. Roșu stacojiu, adânc, potolit ca și catifeaua lojelor de la Ateneul Român, îmbătată de parfumul discret al doamnelor și mestecând agale sunetele instrumentelor sau vocile ce zboară  libere spre cupolă, asemenea unor păsări vrăjite prinse pentru câte 2-3 ore într-o  “colivie” de aur.   

  Dar atingerea moale a catifelei e surprinsă și în portretul Luciei Sturdza- Bulandra, imortalizată într-o rochie neagră, ce îi conferă o atitudine rigidă și impetuoasă în același timp, pentru care actrița nu și-a însușit-o, “repudiindu-l” pe Baba, așa cum acesta mărturisea, îndată după expunerea tabloului în 1953, în pofida încercărilor acestuia de a-i argumenta că imaginea e născută ca urmare a întâlnirii cu rolul Vassei Jelesnova, din Maxim Gorki.

  De parcă toate artele s-ar fi adunat în același perimetru, gândul îți zboară haotic spre Casa Monteoru, fost sediu al Uniunii Scriitorilor, aflată la intersecția Căii Victoria cu Bulevardul Dacia, pe care o ia apoi hai- hui către casa memorială ”Constantin Nottara”, (profesorul Luciei Sturdza- Bulandra) unde, la parterul imobilului, se află portretele maestrului și ale părinților acestuia, pictate de Corneliu Baba la cererea fiului acestuia, muzicianul Constantin C. Nottara.

  Sunete și semne se țes în urzeala artelor, uneori se înnoadă bătut, precum kilimurile cu două fețe, cu care poți împodobi, după plac, fie pereții, fie podelele sufletului cu înflorituri subțiri de mătase ca sunetele viorii sau cu fire groase de lână călduroasă, tânjind în iarna geroasă după zilele însorite, pe care le găsești acum doar evadând în lectură sau mergând la teatru.

  Iar dacă o acuarelă a lui Baba surprinde detalii dintr-un concert de vioară, trezind dorul de muzica clasică, tușurile ce ilustrează scene din “O scrisoare pierduta” de I.L Caragiale îmbie spre degustarea comediei.

  Din fața Muzeului Colecțiilor de Artă, bannerul verde flutură abia simțit în aerul rece, nemișcat de iarnă, în vreme ce semaforul îți face cu ochiul, tot verde, chemându-te parcă spre minunate locuri prinse ca-ntr-un cocon în frig și așteptându-te să deșiri fir lung de mătăsoase emoții.

  Peste drum, o femeie (în verde și ea) aplecată peste pervaz, se adâncește privindu-se în oglindă, neștiind că o alta, de acum două secole, în oglindă privind la rândul său, a fost imortalizată într-o gravură expusă în apropiere, la Muzeul Național de Artă al României, în expoziția “ Modele de comportament din secolul al- VIII- lea”.

  Și urmăriți de semne magice, să ne închipuim că sufletul nostru e un hotel elegant, în care putem găzdui orice trăire, după placul nostru!

  Uneori ar putea semăna cu salonul Hotelului Soubise, în care aveau loc concerte de muzică de cameră, unul dintre acestea fiind surprins în acuarela lui Provost L, realizată după o gravură de Antoaine- Jean Duclos și făcând parte din expoziția vernisată în decembrie la Muzeul Național de Artă.