Împodobire, împrimăvărare…

  Primăvara ţâşneşte din toate colţurile oraşului, plesneşte în ramurile copacilor înfrunziţi, se agaţă jucăuş în urechile femeilor atârnând cercei lungi sau şuşotind a dragoste, încearcă să împodobească străzi urâte zâmbind a flori printre culorile terne ale clădirilor pentru ca apoi să cuprindă-ntr-o strânsoare mijlocul oraşului, care şi-a ţinut răsuflarea vreme îndelungată de iarnă.

  Şi totuşi nu pluteşte o boare diafană printre străzi, ci o adiere şerpuind amăgitor, încolăcindu-se rece pentru ca degrabă să încălzească sufletele noastre tânjind spre împodobire. Spre podoabe grele, cu sclipiri de aur şi argint, spre podoabe făţişe, masive, uşor zornăitoare, căci nu mai e vreme de palid romantism ci de curajoasă declarare a dragostei, de întoarcere spre simbolurile magice, de înlocuire a cuvintelor cu imagini măcar preţ de o primăvară.

  O primăvară de argint şi aur, amintind de curtea Zânei Zorilor din povestea lui Ioan Slavici, cu ” zâne împietrite, pomi cu frunze de aur şi cu flori de mărgele şi pietre scumpe, stâlpi de raze de soare şi netezi ca şi paltinul ”, e ascunsă în amintirile noastre din copilăria în care răsunau pe străzile mai libere, mai curate şi mai pline de veselie, versurile hazlii ale jocului “ Zăresc un prinţ călare!”:

“Şi ce-aveţi de dăruit, dăruiiit?

O pereche de cercei, de cercei, de cercei,

Garnisiţi  cu ghiocei …“

 

  Nu întâmplător, visele fetiţelor aşteptând cercei în dar ne poartă cu gândul la faptul că dintre toate podoabele, cerceii erau bijuteriile cele mai frecvent purtate de femeile din Dacia, înainte şi după cucerirea romană.

  Cercei - bucle, din foiţe de aur sau din aur masiv traforat, diademe cu frunze aurite de stejar, iederă sau salcie, brăţări spiralate terminate cu palmete ştanţate, fibule cu ace simbolizând ciocuri de păsări răpitoare sau lujeri fragili se răsfaţă pe catifele roşii la Muzeul de Istorie al României, în expoziţia “Aurul şi argintul antic al României”  până în 28 aprilie 2014.              

  Piesele de tezaur reconstituie pe de o parte gusturile clientelei vremii, pe de altă parte tehnicile de prelucrare şi stadiul de dezvoltare al atelierelor  bijutierilor. 

  Dacă în privinţa aurului, exista în Dacia un monopol regal asupra exploatărilor din Munţii Apuseni, fiind recoltat din nisipurile aurifere ale râurilor, cât priveşte argintul, acesta nu avea provenienţă locală, ci era adus din zona macedoneană, în schimbul produselor agricole pe care triburile getice le ofereau pieţei sud dunărene.Treptat, odată cu avansarea legiunilor romane în Grecia, Macedonia şi în zona Balcanilor, minele de argint au căzut rând pe rând în stăpânirea romană. Brăţările dacice de argint, răsucite spiralat şi sugerând o cuprindere graţioasă a braţelor de femeie îşi găsesc inspiraţia probabil în lumea elenistică devenind preferatele purtătoarelor şi înlocuind slăbiciunea de odinioară pentru cerceii - buclă.

  Iar dacă păşeşti uşor printre vitrine ai să auzi susurând un murmur dinspre fiecare brăţară sau diademă, ascunzând precum în basmul “Înşir-te Mărgăritari!” poveştile de acum sute de ani fie ale meşterului aplecat asupra bucăţii sclipind sub dăltiţă, fie ale frumoasei de care s-a îndrăgostit  vreun  soldat roman,  rămas de dragul ei aici. Căci de aur erau şi cei doi copii din basm, “de nu putea nimeni să ţie ochii la ei”.

  Aurul şi argintul aducând strălucire primăverii înghesuite în oraş, înşirând precum mărgăritarele poveşti de demult, strălucesc şi la Muzeul Naţional de Artă al României, întregind parcă cu paftalele din expoziţia cu aceeaşi denumire, convingerea că influenţele din zona balcanică au condus la definirea unui stil propriu atelierelor bijutierilor din zonă.

  Paftalele ne poartă peste secole, când doar cu puţină vreme înainte de venirea fanarioţilor “frumoasele jupânese din vremea lui Brâncoveanu, îmbrăcate după moda grecească şi iubitoare de lux,  se gătesc în zile de sărbătoare cu haine bogate şi juvaeruri scumpe, cu salbe de monede de aur de diferite mărimi, până la valoarea de 10 galbeni una “ ( del Chiaro) .            

  Aşa se face că primul domn fanariot trimis de turci, Nicolae Mavrocordat, a găsit déjà la curte moda giubelelor de catifea, paftelelor de argint aurit  şi caftanelor grele purtate de domniţe şi boieri. Cataramele de azi îşi au originea în paftalele de odinioară, prinse ca două aripi mari la brâie sau curele, cingători sau cordoane, decorate cu o bogată ornamentaţie de inspiraţie otomană (lalele) sau elemente din mitologia greacă (şarpe). Elemente florale sau zoomorfe ajurate, policromatice sau glazurate împodobesc ca –ntr-un ritual deopotrivă imaginaţia noastră şi paftalale în formă de lacrimă sugerând sensibilitatea feminină, vulnerabilitatea şi fragilitatea.

  Motivele florale lucrate în tehnici diferite, de la turnare la ciocănire, ajurare şi filigranare adaugă parcă o notă de frumuseţe gravă, luxuriantă, adâncă, aceleia ecleziastice, de inspiraţie georgiană, adusă decorării mânăstirii Antim de către Mitropolitul Antim Ivireanul, sosit în Ţara Românească în 1689-1690 din părţile Azovului.

  Când, mai târziu, între 1909-1912, se adaugă complexului monahal şi Palatul Sinodal, regina Elisabeta, susţinătoare a înfiinţării bibliotecii ce urma să fie adăpostită în incinta acestuia, déjà se inspirase din atmosfera elenistică şi orientală prezentă în decoraţiunile lui Antim, readucând moda paftalelor în vestimentaţia începutului de secol XIX.

  Mantii, catifele, culori vii şi mai cu seamă bijuteriile masive dau naştere nostalgiei după o altfel de frumuseţe, aparent greoaie, strălucind dinspre antichitate până spre epoca fanariotă, dar dezvăluind un îmbelşugat prinos adus împodobirii.

  Pe străzi primăvara ţine isonul parfumului de altă dată cu miresme puternice de magnolii dinspre îmbobocire spre înflorire, în toate nuanţele de mov şi liliachiu, amintind de grădinile împărăteşti din basmele româneşti.  

  Purtând bijuterii de argint cu zgomot de metal rece vom alunga tristeţea şi alegând podoabe mari, vom pune piciorul în pragul frumoasei primăveri, descotorosindu-ne vremelnic de acea parte discretă şi duioasă din noi doar pentru a scoate la iveală sclipirile aurii şi argintii de basm cu care să ne poleim sufletele, obosite câteodată de atâta discreţie.